Avea tot ce si-a dorit vreodata. Era arhitecta – si-a construit viata asa cum si-o dorea. Nimic mai mult sau mai putin. Avea biroul ei, un cv de invidiat, putea sa calatoreasca, sa aiba orice, putea obtine orice proiect si sa-l duca pana la capat cu succes. Stia sa-i faca pe toti sa o remarce si putea sa ii manipuleze. Era asa de usor sa gaseasca punctul slab al oamenilor… Putea sa santajeze; era capabila de orice pentru a fi ce isi dorea.
Nimeni nu putea sa o opreasca, absolut nimeni. Nici macar sentimentele ei – a invatat de mult sa si le controleze. A ales sa-si sacrifice iubirea – de fapt a ales sa nu se indragosteasca considerand ca e un lucru care ar putea-o indeparta de drumul ei. Poate a fost acest fapt una din greselile ei, dar ea nu era capabila sa-si dea seama. Lucra zi si noapte. N-avea timp sa se gandeasca la ea, la ce vroia cu adevarat; nu mai avea timp de nimic altceva.
Arhitectura a devenit toata viata ei: o viata intre planuri, desene, materiale… Era inconjurata de structuri stabile si orice greseala ar fi comis ar fi putut fi sfarsitul carierei ei. Toate zilele erau absorbite de aceeasi rutina chiar daca se ocupa de un nou proiect. Erau aceeasi pasi ce trebuiau urmati… Totul era la fel zi de zi.
Timpul trecea asa de repede cand lucra. Parca nu avea timp sa faca toate lucrurile pe care si le propunea. Proiecte peste proiecte, tzari peste tzari… Avea lumea in buzunar – fara ca aceasta fraza sa fie o metafora. Si totusi ii placea ceea ce facea. Putea sa isi foloseasca imaginatia, putea sa creeze orice ce ii trecea prin minte. Chiar o pasiona ceea ce face. Traia dedicata acesteia…
Casa insa era pustie. Noaptea, povestea era diferita. Se simtea goala pe dinauntru si pe dinafara. Viata-i era ca un contrast de culori complementare. Singuratatea ii umplea sufletul negru ce nu vroia sa creada realitatea. Ura acel sentiment care o cuprindea cand ajungea sa faca din nou cunostiinta cu golul din sufletul ei. Sunete gri rasunau in lumini prea slabe ca sa le poti uita. Visul zilei se transforma intr-un cosmar in care era imposibil sa traiasca. Dar totusi nu stia ce sa faca, ce ii lipsea, cum sa scape din el. Nu stia ce vroiau de la ea umbrele ce o urmareau, nu stia nimic. Propriul univers i se destrama… Printre prieteni uitati, ea era pierduta in labirintul unei neiertari. De fapt, a uitat parca tot trecutul ei din pur egoism si egocentrism. A uitat sa guste din bucuria vietii doar pentru a fi mai aproape de o stabilitate materiala, doar ca sa aiba succesul atat de tanjit, doar sa se vada sus. A uitat sa faca lucrurile care o umpleau in trecut, a uitat sa picteze – acum ii era frica sa umple panza alba. Simtea ca nu va reusi, ca totul va fi un esec. A reusit sa isi ascunda si sa isi controleze atat de bine sentimentele ca nici nu mai stia sa se exprime pictand. Sevaletul era parasit de mult timp, iar panzele pustii uitate intr-un colt al atelierului nedeschis de secole. A uitat de tot si de toti si ii era frica sa se intoarca inapoi. Se simtea lasa, dar nu vroia sa mai riste inca o data. A riscat prea mult plecand din locul care i-a dat viata, acel oras gri uitat de lume, pe harta unei tari parasite. Acel loc a invatat-o ce e arta… Acolo a decis ca vrea sa fie arhitecta. Si a reusit.
Nu a mai fost acolo de multi ani… Cu parul nins si fata plina de dovezile anilor trecuti inca isi aminteste… Din cand in cand o lacrima cade din ochii ei verzi. Priveste cerul senin si se roaga pentru prima data in atata timp. Ar fi vrut ca viata ei sa fie diferita; ar fi vrut sa nu fie singura... Dar timpul nu se mai poate da inapoi.... E prea tarziu sa-si indrepte greselile...
