portadas

Ce vreau eu de la viata?

Am auzit candva, undeva, ca daca vrei ceva cu adevarat si pornesti in calatoria de a iti implini visul, exista momente in care ai vrea sa lasi tot ce ai obtinut de o parte si sa faci orice altceva in loc. Era intr-un film parca. Ma face sa ma simt bine acest gand.

Nicicand n-am crezut ca o sa ajung sa studiez arhitectura chiar daca tot timpul am vrut asta. Dar sunt aici, dupa drumul lung parcurs pana acum. Am posibilitati sa ajung mai departe dupa aproape un an.

Ma calmeaza gandul ca tuturor arhitectilor le trece prin cap in timpul facultatii sa se lase de ea. Macar nu sunt singura. Cine s-ar fi gandit?!

Ma bucur cand mi se spune ca tot ceea ce o sa fac o sa fie munca (suna a masochism, stiu), dar mai mult imi place cand ni se povesteste ca o sa facem asta de placere. Aceasta e ca sa nu se mai indoiasca nimeni ca arhitectura e meserie de oameni normali.

Stiu ca o sa ma coste mult, stiu ca o sa fie dificil sa termin, dar merita fiindca altceva nu ma vad a face.

Acum cateva zile am luat o decizie importanta. Cand o sa ma gandesc ce altceva as putea face cu viata mea sau ce vreau de la ea, atunci o sa renunt la arhitectura. Pacat ca timp sa gandesc nu prea am, si pacat ca nu ma vad facand altceva. Dar speranta moare ultima. Poate in curand ma decid... oare ce vreau eu de la viata?

paranoia

Priveai o apa ce de demult n-ai mai vazut-o. Priveai in gol si respirai. Vedeai lumini si umbre amastecate printre sunete de mult uitate. Ecourile pareau vocile constiintei tale sau poate doar niste glasuri de nedezlegat. Vroiai sa canti, sa tipi, sa stai doar sa privesti. Vroiai s-alergi, dar parca nu puteai. Asa ca te-ai oprit si-ai privit apa, lumina. Ai atins zidul rece si nu puteai crede ca in anii trecuti n-ai privit acel loc cu ochi de acum. Nu-ti poti explica de ce, de ce acea schimbare...

Nici tu nu stii raspunsul, copil matur ce esti. Nici tu nu stii de ce de-abia acum il vezi. Privesti cladirea, geamul, apa si vezi lumina, umbra... Acum tu crezi, crezi ca exista D-zeu. Crezi in perfectiune... ceva te-a schimbat.

Acum ti-ai adus aminte de ce vroiai sa fi arhitecta. Acum poti visa inca o data.  

INMIGRACIÓN. COBO CALLEJA

Elegí el tema de la inmigración más que nada porque a mí me afecta personalmente. Soy rumana y llevo viviendo aquí relativamente poco tiempo y me es muy familiar el tema de la integración de los extranjeros que vienen aquí, tanto de las personas mayores, como de los jóvenes.

Cobo Calleja es el chinatown de Madrid. Elegí este polígono porque no había ido antes de este fin de semana allí y por las diferencias y similitudes que hay entre las dos nacionalidades.

Fue una experiencia realmente interesante. Fue como adentrarse en un mundo aparte y, por un momento, te olvidas de que estás en España. Me impresionaron los pocos caracteres latinos en los posters, en los anuncios, en los nombres de las tiendas, etc. Todo, absolutamente todo está en chino.

Esto tampoco era totalmente nuevo para mí. Cuando vivía en Coslada, había una zona en la que la mayor parte de la población era rumana, tenían su propria plaza, sus tiendas de productos “made in Romania”, etc. Los anuncios de alquiler de pisos y los de buscar trabajo también estaban escritos en rumano y hasta en el ayuntamiento los carteles siguen siendo bilingües.

No sabría si considerar este fenómeno como uno de preservar tus proprias raíces o guardar contacto con gente que comparte las mismas costumbres que tú o simplemente no querer integrarse. Este tema invita a reflexionar muchísimo y claro está que no se puede generalizar y que todo depende de la persona pero, personalmente, creo que es un poco de los dos casos.

Intenté expresar en las fotos que presenté el caos de las calles en las que los carteles y el resto de los grafismos son incomprensibles para las personas ajenas a la comunidad asiática y sus maneras de decorar los escaparates de las tiendas y las calles. Me interesaron también los anuncios para buscar trabajo pegados en la estación del autobús que suelen pasar desapercibidos. En ellos, no especificaban el sector en el que querían trabajar; lo daban por sobreentendido. El resto no tenían ni siquiera alguna palabra en castellano.

De experiencias así se aprende bastante. Observar y analizar son dos acciones que nos ayudan a comprender mejor la sociedad en la que vivimos. De mi experiencia personal como extranjera aprendí a integrarme, relacionarme con personas de otra cultura no muy distinta de la mía, aceptar sus costumbres, etc. Visitando Cobo Calleja y tomar contacto con una cultura asiática me ha aportado mucho más conocimiento sobre la inmigración y me hizo estar más conciente de este fenómeno y su influencia en la sociedad.

fluir

fluidez

Sede El Croquis

Aires Mateus

Maybe tomorrow I'll have a twisted mind too

They say that “Maybe tomorrow is a better day”. I would change that into “Maybe tomorrow is a restful day”. It seems such a long time since I slept with no worries and had beautiful dreams not nightmares. 

Since I study Architecture, I had to say goodbye to many things like nights of quiet sleep or simply doing nothing at all at school and say hello to many others. I had to learn to laugh of my own mistakes, to accept tough critics and that everything I draw is literally a shit. What is more, I had to endure to be called in many ways. And I don’t mean by that to be mixed up with other people (which also happened). I mean that I was named by “colleagues” selfish and to be a rough diamond and by teachers I was told to have an illogical mind, to be lazy (even though that wasn’t exactly the used term) and drunk. I’m lucky I never get bored of all the stuff they say. They are quite creative so you never forget what they say. You can be sure about that. 

Now I ask myself what I’ll be called in the future. This may sound weird but I am a little curious about what will happen next. Taking all the things that happened so far into account, I wonder if all the architects are like this. Have all of them twisted minds? How will I be in the future? Maybe I’m already a little out of my mind. I’ll have to discover the most hidden places in it and I’ll tell you later what I’ll find out.

places to remember someday

El Monasterio de El Escorial

just a cup of coffee

Museo Villanueva-Aires Mateus

ganduri

Cand am inceput facultatea printre primele lucruri care ni s-au spus au fost ca o sa trebuiasca sa vedem totul cu alti ochi, ca intrand in arhitectura am imbatranit multi ani dintr-o data.

Incep sa cred ca au avut dreptate. Da, ma simt mai batrana decat sunt. Parca am trait o viata intreaga facand arhitectura. Parca restul a ramas in trecut, un trecut destul de indepartat. Am inceput sa nu mai vad deloc, nici macar de aproape…A inceput sa-mi cada parul destul de mult. Daca o tin tot asa o sa raman cheala si oarba inainte sa termin facultatea!!!!!! 

Incep sa vad lucruri diferit: puncte de fuga si linii de horizont cand merg pe strada (nu tot timpul, dar se mai intampla), lucruri fara o logica proiectiva sau cu destula, ating zidurile mult mai des ca inainte si de fiecare data cand merg undeva, ma uit la tavan. Am inceput sa numar treptii si tot ce tine de « modular ». Caut defecte si probabil vreau sa descopar structurile lucrurilor. Pana si conceptia despre desen s-a schimbat. Totul a devenit un efort intelectual si nimic nu e intamplator. A desena nu depinde de talent, de mama-natura sau de vreun dar dat de Dumnezeu; a desena depinde de inteligenta celui care o face. 

Va imaginati cum o sa ajung dupa vreo 10 ani petrecuti in universitate???? Cheala, oarba aproape, obsedata de cine stie ce (de taiat cuburi, de modulat, de desenat orice, oriunde, oricum), cu un chef de a omori toti oamenii… Dar o sa fiu creativa, o sa fac ce mi place, voi teroriza elevii sau oamenii cu care o sa lucrez in viitor. Poate una o sa compenseze restul. Poate nici n-o sa ajung acolo… Sfarsitul lumii e in 2012, nu??? 

Whatever, just the thoughts of a becoming architect who got lost on the way.

Thoughts about Christmas

S-au scris atatea lucruri despre Craciun, traditii… sunt nenumarate melodii, colinde, povesti si amintiri… toti vrem ca Mosul sa ne aduca daruri chiar daca am aflat demult ca el e doar un concept de marketing. Vrem sa avem acea iluzie de a fi copii inca o data, macar pentru acele zile… macar pentru acele amintiri din trecut. Sunt clipe de a-ti revedea prietenii, de a manca prea mult (probabil pentru a recupera zilele in care ai ramas nemancat din cauza vietii prea ocupate); sunt zile de a uita de probleme si te a te dedica celorlati.

Probabil ca speram ca iluzia copilariei ne va urmari de-a lungul intregii vieti, dar nu e asa. Oamenii se schimba, iar inocenta ne paraseste. Uitam sa ne bucuram, uitam de restul lumii… Cu cat trece timpul mai mult, cu atat uitam sa fim copii. Dar speranta in acele zile friguroase de iarna reapare… Bucuria devine mai aproape si incercam sa uitam de probleme…

Iarasi printre pesimism

Viata iti e redusa la critici, desene ce nu-ti folosesc pentru nimic si la chinul depus pentru nimic. Ai vrea sa o poti schimba pe orice, ai vrea sa o dai imprumut si sa uiti de ea pt un moment… Atat ai vrea… Iti doresti sa simti din nou aerul diminetii de vara plin de nepasare pe obrazul ros usor de soare, e tot ce vrei in momentul de fatza.

Candva ai vrut sa fii arhitecta, ti-a fost greu sa ajungi in locul acela, dar iesirea parea prea departe, iar tu nu puteai inainta. Ai avut o viata, acum ce mai ai? Desene, fotografii, picturi, fereastra din camera ta, patul in care nu mai dormi din lipsa de timp, gentile cu material pt facultate? Oare ce mai ai? Raceli? Parca vad ca nu voi termina bine totul.

A vorbit pesimista din mine cu mine. Iar.

Tu simti schimbarea?

Banuiesc ca ar fi trebuit sa ma astept inca din momentul in care am intrat la arhitectura la noptile nedormite insotite de litrii de cafea tare si redbul-uri, la nemancat, la desenat in continuu… Dar totusi, credeam ca sunt exagerari, ca n-o sa fie chiar atata de mult. Crezut a ramas totul. Realitatea e asta. Tot timpul este plin de desene, idei, creier stors pana cand nu mai poate si noi cadem lati la pat si momente in care pari mai mult zombi decat persoana normala, adica vie.

Ne-au obisnuit cu idea ca totul in viata arhitectului o sa fie ca un examen zilnic. Acum, fata de profesori. Maine, fata de clienti. Viata aleasa corespunde la  “Imi place, iti cumpar. Nu-mi place, angajez altul.”

E greu sa fi supus zilnic la interrogatoriu, un interogatoriu aproape fortat uneori, e greu sa fi sub stres, sa incepi sa dezamagesti. Dar presupun ca facultatea aceasta te pregateste pentru viata propriu-zisa. Te face sa poti sa infrunti dificultatile fara sa te doboare.

Pe scurt… Arhitectura te schimba. Incet, dar o face. Tu simti schimbarea?

Flashback - storyboard

Almost finished:X

Oglinda

Cand privirea-ti pierduta in amurg

Si gandesti totu-n trecut,

Cand clipirea e-o lumina pierduta

Si viata e-un drum inchis…

Tu te uiti in oglinda si vezi cum iti trec anii. Ieri erai copila nimanui ce vroia doar sa se joace. Tot a nimanui ai ramas, dar drumul si-a mai deschis portile…din cand in cand… Priviri ce te-au insotit au revenit prin viata ta, iar lacrimi din nori au mai cazut candva. Sunt oamenii de care dor ti-a fost si sunt povesti ce nimeni nu le-a auzit ; sunt acele amintiri ce apar neanuntate in memorie si acele vise ce putin cate putin se incearca a indeplini… Lumini pierdute in uitarile noptilor de vara si cladiri luminate ce apar in fotografiile sterse ale vietii.

TI-au fost alatuiri toti si toate, dar tu ai uitat de ei. Oglinda nu… De aceea, de fiecare data cand te privesti in Ea, iti va aminti de toate, de toti… Vei revedea prieteni, vei retrai dureri, vei vedea amintiri si luminile noptilor pierdute in desene in tonuri moarte… Vei spera ca vei retrai vreun moment din acelea si poate se va intampla. Poate vei revedea persoane, prieteni… poate vei ajunge inca odata la ei. Dar doar Ea stie cand. Ea e Oglinda.

Trying to make it better