Jurnal - povestea unui vis ilogic

Azi am constatat ca visele mele n-au fundament logic. Sincer, eu nu stiu ce se intampla in creierul meu atunci cand dorm, dar toate visele de care imi amintesc par niste filme de groaza de proasta calitate. Ceva in stilul exorcistulului(stiti, filmul) , dar un strop mai light…

Deci, asa vis de mult nu s-a aflat. Eram intr-un fel de parc pentru copii cu niste bare de metal sau sarme – erau in tot cazul destul de subtiri, dar rezistau la copiii mici. Ma jucam cu o fetita de vreo 2 ani sh o ajutam sa urce pe respectiva sarma, ca dupa aceea sa coboare ca si pompierii pe bara lor. Si las pe fata sa coboare; mama ei era langa, o supraveghea. Capul copilei cade ca si cand ar fi adormit brusc, iar prin ochii ei intra acea bara. Nici urme de sange; fata nu dadea nici un semn de viata… Nici un planset sau zbierat; absolut nimic.

Acum vine partea mai interesanta. Mama ei o ia in brate nervoasa pe motivul ca de ce n-am avut EU grija de ea, ii baga mana in ochi s-il scoate. M-il arata si ma ameninta ca ma denunta la politie fiindca nam avut grija de fica-sa. Dar si ea o fost acolo!!

Facem un salt temporal sau o teleportare, cum doar in vise e posibil, si asa ajung la bunica mea acasa si le povestesc la ai mei ce s-a intamplat. Atatea griji imi faceam eu pentru asta… Pacat ca atunci m- am trezit. Ajungeam tarziu la scoala…

Acum imi dati dreptate, asa-i? Vis sadic, dar fara sange, mama aiurita si vinovati fara motive logice. Visele mele sunt scemarii pentru filmele de groaza de la americani. Chiar mi-as putea castiga viata ca scenarist sau regizor… Iar am idei tampite in creierasul asta… Oh, Doamne!!!

Letters for a lost soul

Mi-e dor de acele momente, mi-e dor. Dar timpul nu ma lasa in pace. Mi-e dor de sevaletul care inca ma asteapta gol. Mi-e dor de panzele nepictate, de paleta de culori. Mi-e dor de momentele in care ma regaseam si in care puteam sa fiu eu insami, mi-e dor de momentele dintr-un vis, momentele in care poti da viata unei simple panze, pe care culorile ce amestecate pot povesti ceva, pot face istorie. Mi-e dor de acel proces de creatie in care te confrunti cu tine, in care ideile incep sa curga pe hartii, in care nimeni nu te poate opri din visat. Mi-e dor de acea libertate care te putea lasa sa zbori si te putea lasa sa pleci.
Sper sa mai pot visa in continuare chiar daca acum timpul nu ma iarta si nu vrea sa imi dea voie. Sper ca maine, intr-o noua zi, totul sa fie diferit si sa pot fi in continuare eu…

...........Vreau.........

Vreau sa desenez viata ca pe un fluture ce zboara liber pe campii, ce se lasa purtat de vant, ce vrea sa atinga infinitul pierzandu-se printre mirosul florilor uitarii.

Vreau sa desenez viata ca pe un mac sangeriu ce moare repede si ca pe un nor infuriat ce peste doua minute se linisteste si si dispare.

Vreau sa pictez viata ca pe o clepsidra ce in momentul in care ultima particula de nisip se scurge, ea termina si e desdinata unei dureroase uitari.

As vrea ca in viata sa putem zbura liberi ca vulturi printre stanci, sa putem prinde momente in maini de copii. As vrea, dar oare se va intampla candva?

Do you remember? Stii de cand e asta?

Poate nu...

Intre fum de tigara sta. Sta la masa goala privind catre nicaieri. Visele ei sfaramate atarna de tavan. Un bec spart ar mai incerca sa lumineze camera, dar nu reuseste. O amintire revine incet intr-o minte, dar din pacate ea nu mai are timp de amintiri. Razele lunii vor sa o incalzeasca, ar dori sa-i aline sufletul agitat, ar vrea sa o imbratiseze… Oare cum ar putea sa faca asta?

Teama ii cuprinde inima nemarginita. Incertutudinea unui destin inca nedecis. Tot ce ar vrea in aceste clipe marunte e o un glob de cristal. Ar vrea sa stie ce va urma, unde va merge, ce e scris pentru ea acolo sus. Vrea sa lupte si sa invinga, dar nu poate, nu stie pentru ce sau cu cine.

Tic-tac… Tic-tac… Auzea ceasul intre taceri inutile si greu de umplut. `Timpul trece asa de repede`, gandea. Si era adevarat. Timpul a trecut ca un vant ce te zgarie iarna. Asa a trecut si pe langa ea. I se citesc urmele pe chipul ei palid inca tanar. O iarna cu furtuni, cabane parasite, scantei de foc si luminitele noptii tarzii – cam asa a fost viata ei pana acum.

Lumini ce o inconjoara si ceasul ticaind. O carte necitita si luna de pe cer. O viata netraita si lupii-n cer urland. Destin ce-i nedecis si pasi rapizi spre nedecizii. Indoieli ce niciodata n-au lasat-o-n pace. Vise spulberate si intrebari fara raspuns. Un inger ce nu zboara, un inger in genunchi, un inger negru. Asa era si ea.

Era fata cu un glob de cristal spart, era luna ce zambea pe cer, era o decizie gresita, era acel vis pierdut care candva o motiva. Ea era o fata oarecare, ca mine, sau poate chiar tu… Era acolo, in camera goala. Cu cartea deschisa, dar privind in gol. Era clipirea dintr-o amagire ce nu vroia sa o paraseasca. Ar vrea sa viseze din nou, dar nu reuseste. Nelinisti adorm intr-o minte obosita, gandiri ce termina-n nesomn. Timpul ce trece si vrea sa lase lumii amprenta lui. Dureri ingropate in inimi de metal. Minciuni ce nu mint, dureri ce nu simt, metale cu suflet si foc insetat. Pachet cu vise murdare, niciodata spalat. Fum de tigara, miros de cafea, sticla de bere e goala. Lumina aceea din intuneric care n-ar mai putea pleca.

Era tot acest placut univers, o lupta-n durere, si-o dulce tacere. Ea, intr-o lume nebuni, era o pictura abstracta. Ea era cartea nescrisa. Timpul va scrie in ea, el va spune adevarul… Nu acel glob spart…