Santa si speranta

‘No way!!! Santa doesn’t exist!!! Mom, dad, that can’t be possible!!’

Asa-i ca fraza aceasta suna familiar? Cati dintre noi nu ne amintim de ziua cand aflam ca Mos Craciun, Santa Claus, Papa Noël sau cum vreti sa-l numiti, nu exista, ca e doar o iluzie a copilariei? Asa-i ca putini inca mai credem in acest om nordic cu superputerea de a darui tuturor copiilor cuminti cadouri intr-o singura noapte, cu reni zburatori si care mananca toti biscuitii care i se lasa in fiecare casa si inca, pe deasupra, poare sa bea atata lapte? In plus, cum putea Santa sa intre pe horn; nu se presupune ca e gras? Si daca stai la bloc, intra pe geam sau?

Aceste iluzii sunt acelea care dureaza doar putini ani, aceia in care totul e aproape perfect, iar dupa, ne trezim parca la realitate si acea inocenta dispare brusc. E un moment in care societatea ne obliga sa ne maturizam. Este primul moment in care ea ne distruge iluzia de a mai fi copii. Dar poate asa e mai bine…

Imi amintesc ziua cand am aflat ca Mos Craciun nu exista ca si cand a fost ieri. M-am simtit mintita, inselata… Muream de ciuda. Sincer, am aflat tarziu, poate din cauza ca am fost copil unic la parinti si nimeni nu a avut bunavointa sa-mi dezvaluie “secretul”, poate doar din cauza ca eu nu am vrut sa imi dau seama singura ca povestea lui era destul de incredibila. Eram la scoala, in clasa intai si vorbeam cu colegii. A ajuns vorba despre Mos Craciun, doar era decembrie. Si fiecare zicea cine se deghizeaza in Mos Craciun in fiecare casa. Bineinteles ca mi-a ajuns si mie randul, iar cum toti au zis ca se deghizeaza tatal incep si eu sa zic acelasi lucru. In acel moment mi-am dat seama ca ceva nu era in regula. Dupa scoala, ajung acasa suparata foc. Ii vad pe ai mei si ii intreb daca chiar era adevarat, daca Mos Craciun nu exista. Si ei, uimiti de cat de mult m-a socat vestea, imi explica ca nu, ca ei cumpara cadourile si le lasa sub brad. Tin minte ca am inceput sa plang si nu m-am oprit mult timp in acea seara.

Parea sfarsitul lumii!!! Asa oameni… Si mosul nu exista!!! Ce dezamagire pe capatana mea... Mai rau ca Apocalipsa!

Acum rad gandindu-ma la anecdote ca acestea din trecut. Viata a capatat alte sensuri. Oamenii mai pierd cate un strop de incenta in fiecare zi pana cand golim borcanul vietii. Si se presupune ca momente asa fac experienta, ne compun viata: iluzii si deziluzii, vise si tradari, prietenii care intr-o zi se pot pierde… Toata viata e plina de incercari, decizii, vesti… Nimic nu e decisiv.

Asa ca, omule, copilule, nu dispera! Nu e sfarsitul lumii… Inca nu. Inca mai ramane speranta( se zice ca ea moare ultima). Spera ca maine va fi o noua zi in care vei putea repara greselile de azi, spera ca maine vei iubi mai mult, gandeste pozitiv, zambeste…

written on 2010-01-19

ode for the angel in me

She’s waiting in darkness
An angel to save her from pain
Looking for him, chasing the light,
Dreaming of heaven, life’s not that kind.

Living to love, but love doesn’t come;
Flying away, destiny’s done…
Nobody’s here to listen her pain
Everything’s in vain
***
Looking for answers not given for free
I’m searching for him
He’s gone, not here
Callin’, yellin’, where have you gone?

Receiving the answer
Right from the air
He Left you behind
He’s not coming back.

You listen to heaven,
You listen their call,
You want to be there
But don’t want to go
You want him with you,
You have to be strong…
***
Fly away, little angel,
Fly, break free, become the light,
See the change, see the sea,
Look at the sun, your blinding spell…
Feel the rain,
And don’t run from pain.
Do what you believe,
Feel dreams coming true,
Love will come tomorrow
You got to wait
Stay strong…

amintiri (probabil)

M-am pus sa rascolesc astazi in cutia cu amintiri si am gasit o scrisoare. Era din primele compuneri pe care `boo´ mi le-a aratat. Eu am continuat-o intr-un sens mult mai tragic decat normal. Am citit-o din nou si, sincer, nici nu mi-am imaginat cat de naiva puteam fi la momentul respectiv. Asa-i ca oamenii invata din greseli? Dar oare nu e mai bine sa visezi la nesfarsit? Oamenii se schimba cu timpul… As schimba atatea din partea mea a scrisorii, dar asa-i ca toti suntem un amalgam de defecte si calitati? Acest lucru nimeni nu-l poate schimba asa ca asta e scrisoarea:
*
Ploua si ma uit pe geam. Imi dau seama ca si cerul a pierdut pe cineva drag de plange asa de tare… dar oare cum si-ar da manifesta dorul pentru persoana respectiva? Imi lipsesti… cel putin eu am puterea sa zic asta. Mi-e dor de serile in care noi doi mergeam uitati de lume pe cararile pustii sub clarul de luna…

Luna… ma priveste, ma ocroteste de durerea rece a despartirii. Ea imi aminteste de zilele cu soare in care frunzele ruginite de timp nu imi aduceau lacrimi in ochi, de noaptea in care mi-ai spus prima data “te iubesc”.

Luna a fost martora fericirii mele atunci cand ti-am zarit prima data chipul de inger. Era o seara de noiembrie. Iti amintesti? Vantul spunea o poveste frumoasa desre un print si o printesa. Frunzele dansau intr-un cerc ametitor in jurul meu. Ma plimbam. Durerea imi era singurultovaras pana cand ai aparut tu. Pareai un inger. Ochii tai straluceau in noapte; lumina lor era mai puternica decat lumina lunii. Parul tau negru pica in valuri timide peste uneri-ti firavi. Glasul tau clam mi-a redus bucuria in suflet si in privire.

Privesc luna. Asvrea sa existe cuvinte prin care sa-ti pot multumi pentru zambetul din fiecare dimineata. As vrea sa existe gesturi princare sa-ti pot arata tot ce insemni pentru mine.
***
As vrea ca in aceste momente sa fii alaturi de mine, dar, din pacate, stiu ca lucrul acesta este imposibil. In plus, tu esti atat de departe ca… nu te mai pot vedea, nu-ti mai pot asculta vocea – cat de mult imi poti lipsi uneori – nu te mai pot avea alaturi de mine, nu te mai pot simti, nu te mai pot atinge…

Ce nedreapta e viata uneori! De ce trebuie sa fiu departe de tine ca sa imi dau seama cat de mult tin la tine? De ce? Imi poti raspunde la intrebare? Oare mai tii la mine? Iti mai aduci aminte de tot ce am petrecut impreuna?

NU,cred ca nu… Din pacate timput te-a schimbat mult prea mult… Ai devenit o alta persoana. Est atat de diferit incat mi se pare imposibil sa cred ca esti tu cel care vorbeste cu mine in acest moment. Pana acum, n-am vrut sa cred ca oamenii se pot schimba atat de repede…Sper din tot sufletul ca o sa-ti dai seama ca gresesti in momentul de fata si ca atunci cand ne vom revedea – chiar daca nu cred ca o sa fie pera curand – sa nu imi intorci spatele. Nu cred ca o sa rezist fara sa sar in bratele tale…

Ti-am spus de atatea ori ca imi pare rau, ca am facut-o fara sa ma gandesc la consecinte. Sper doar ca ma vei putea ierta candva…

O sa-mi amintesc mereu de tine, sa stii…

Jurnal - povestea unui vis ilogic

Azi am constatat ca visele mele n-au fundament logic. Sincer, eu nu stiu ce se intampla in creierul meu atunci cand dorm, dar toate visele de care imi amintesc par niste filme de groaza de proasta calitate. Ceva in stilul exorcistulului(stiti, filmul) , dar un strop mai light…

Deci, asa vis de mult nu s-a aflat. Eram intr-un fel de parc pentru copii cu niste bare de metal sau sarme – erau in tot cazul destul de subtiri, dar rezistau la copiii mici. Ma jucam cu o fetita de vreo 2 ani sh o ajutam sa urce pe respectiva sarma, ca dupa aceea sa coboare ca si pompierii pe bara lor. Si las pe fata sa coboare; mama ei era langa, o supraveghea. Capul copilei cade ca si cand ar fi adormit brusc, iar prin ochii ei intra acea bara. Nici urme de sange; fata nu dadea nici un semn de viata… Nici un planset sau zbierat; absolut nimic.

Acum vine partea mai interesanta. Mama ei o ia in brate nervoasa pe motivul ca de ce n-am avut EU grija de ea, ii baga mana in ochi s-il scoate. M-il arata si ma ameninta ca ma denunta la politie fiindca nam avut grija de fica-sa. Dar si ea o fost acolo!!

Facem un salt temporal sau o teleportare, cum doar in vise e posibil, si asa ajung la bunica mea acasa si le povestesc la ai mei ce s-a intamplat. Atatea griji imi faceam eu pentru asta… Pacat ca atunci m- am trezit. Ajungeam tarziu la scoala…

Acum imi dati dreptate, asa-i? Vis sadic, dar fara sange, mama aiurita si vinovati fara motive logice. Visele mele sunt scemarii pentru filmele de groaza de la americani. Chiar mi-as putea castiga viata ca scenarist sau regizor… Iar am idei tampite in creierasul asta… Oh, Doamne!!!

Letters for a lost soul

Mi-e dor de acele momente, mi-e dor. Dar timpul nu ma lasa in pace. Mi-e dor de sevaletul care inca ma asteapta gol. Mi-e dor de panzele nepictate, de paleta de culori. Mi-e dor de momentele in care ma regaseam si in care puteam sa fiu eu insami, mi-e dor de momentele dintr-un vis, momentele in care poti da viata unei simple panze, pe care culorile ce amestecate pot povesti ceva, pot face istorie. Mi-e dor de acel proces de creatie in care te confrunti cu tine, in care ideile incep sa curga pe hartii, in care nimeni nu te poate opri din visat. Mi-e dor de acea libertate care te putea lasa sa zbori si te putea lasa sa pleci.
Sper sa mai pot visa in continuare chiar daca acum timpul nu ma iarta si nu vrea sa imi dea voie. Sper ca maine, intr-o noua zi, totul sa fie diferit si sa pot fi in continuare eu…