Archivadores... designed by me:>

Critica

Imi amintesc orele de gradinita invatand engleza. Erau asa repetitive. Inclusiv primele ore din scoala primara de limbi straine. Eram tot timpul: “This is a dog”, “This is a frog”, “My name is…”, etc. La orele de franceaza de la inceput la fel. Dar era distractiv, cel putin mie mi se parea. Era noua noastra modalitate de a descifra o chineza care pana atunci n-am stiut-o. Era ca un joc ce starnea curiozitatea. Si parca era mult mai usor sa inveti atunci; se inregistra tot mult mai repede si stiu ca n-o sa uit niciodata baza acelor limbi straine.

Anii au trecut, dar daca cineva iti spune ca esti baba te simti jignita. Doar esti inca tanara – asa gandim noi. Din puntul de vedere al varstei creierului, putem spune ca am imbatranit, deoarece la varsta noastra el invata mai incet, refuza sa primeasca toate informatiile pe care incercam sa i le propulsam. El imbatraneste mult mai repede ca noi si ceea ce faceam cand eram mici copii nu a tinut la infinit. O sa ajungem sa uitam lucruri marunte precum ce am facut un minut in urma, sau sa nu ne amintim nimic peste noapte. Creierul este inca o tara de necucerit.

Se poate spune ca aceste paragrafe au fost un “Carpe diem” al cunoasterii adresat tinerilor si adolescentilor. Din pacate, mi se pare ca sunt printre putinii oameni care gandesc asa. Altfel n-am trai intr-o societate de oameni ignoranti. Totusi, trebuie sa ne antrenam mintea: sa citim si sa ne informam, sa invatam de-a lungul intregii vieti… Trebuie sa hranim creierul cu cultura, pentru ca, in primul rand, intr-o societate de animale civilizate, e nevoie de nesatuli. Si cum nu mai suntem canibali de milioane de ani, cuvantul nesatul adopta alt sens in acest context – nu inseamna a ne manca intre noi, ci a fi nesatului de cunoastere. Poate asa, intr-o buna zi (si nu prea indepartata, daca se poate), vom fi condusi de oameni de la care am putea invata ceva mai mult decat prostie si care chiar ar merita sa fie urmati ca lideri.

Despre viata....

Viata noastra este delimitata de nevoia de a ne gasi un rost. E poate un mod prin care oamenii isi justifica existenta; e poate lumina pe care o cautam tot timpul sau un destin pe care incercam sa-l scriem in acelasi timp in care parcurgem cararea vietii. Obsedati fiind de un timp ce ne cronometreaza toate miscarile, luam decizii in fiecare ora, minut, secunda sau milisecunda ce trece si se pierde probabil in uitare. Unele din acele decizii le uitam, iar altele ne marcheaza restul vietii.

Si viata e ca o sursa de obstacole: uneori poti merge inainte fara sa fi nevoit sa treci peste ele, iar cateodata drumul pare a fi blocat si trebuie sa o iei de la inceput. Iti dai seama ca tot ceea ce cunosti e plin de greseli ce pot fi facute de tine sau de altii. Asa inveti; parca am fi un mecanism programat pentru a ne indrepta spre un obiectiv pe care noi il alegem si il urmarim. Dar pentru a descoperi acel obiectiv, acel rost in viata ce toti il avem, e un drum destul de lung plin de indecizii, frici inutile, deziluzii, inimi lasate pe drum…

Am parcurs o parte din drum, din cararea vietii mele. Am vrut sa fiu arhitecta, dar de fiecare data cand ma imaginam, ma gandeam ca imi va fi imposibil, ca o sa fie un regret din trecut si ca o sa ma gandesc la el doar ca la un subiect tabu. Incercam sa gasesc alte solutii, « plans b », cu care sa ma fi putut simti implinita. Vroiam sa nu simt durerea visului neimplinit. Era ca un refugiu ce-l cautam cand incepe ploaia torentiala, o ascunzatoare in care vrem sa ne refugiem mintindu-ne ca o sa fim fericiti intr-un destin strain.

Dar imposibilul s-a facut de odata posibil, iar visul pare a fi pe cale sa se realizeze. Chiar daca inca sunt obstacole, inca mai am ani de munca, inca incerc sa cred ca n-o sa fie posibil… totul e doar o lupta impotriva normalului in care toti incearca sa te doboare, iar tu esti unica care decide daca vrei sa-ti uiti visul in sertar sau sa continui pana la final. Drumul poate fi lung, dar sper sa merite toate acele piedici puse de timpul egoist.

timpul si visele

Timpul se scurge odata cu iluzia. Visele se pierd si ele pe drum. Lasa doar un miros de nostalgie si de niste regrete murdare. Vrem sa le uitam dar nu vor sa ne lase in pace. Vrem sa zburam odata cu ele, dar le avem blocate in memorie. Si din pacate, vor ramane acolo intotdeauna. Vor sta si ne vor urmari o viata intreaga. Traim hreanindu-ne din acel trecut persistent cu vise neindeplinite si farmece pierdute pe drumuri de oras. Invatam sa supravietuim cu ele in minte sau poate ca unii pur si simplu incearca sa le uite. Oricum, tot timpul cand ne vom uita in oglinda vietii si vom vedea ce a pierdut, ne vom simti ciudat, ca si cand avem un suflet rupt cu niste bucati furate de acel timp pervers.

basm

A fost odata o fata care de mica stia ce isi dorea cu adevarat. Vroia sa fie arhitecta. Vroia sa si picteze. Vroia sa fie o artista. Stie ca ii va fi greu, dar nu ii pasa. Lupta cu toate fortele ei de copilas, cu mainile ei mici; respira arta si ii placea sa creeze.

Nu a crezut niciodata ca o sa-i fie asa de greu in viata. Cine ar fi zis ca fata cu ideile asa de clare de la inceput o sa ajunga sa fie indecisa? Cine s-ar fi gandit ca ea, copila care a decis de mult rostul ei in viata va ajunge la rascruce de drumuri si va sta asa mult timp gandindu-se ce carare va alege. Potecile o asteptau, o chemau… ea insa nu mai stia nimic. Nu mai putea decide; nu mai stia care era visul ei.

Se zbatea fata intr-o lupta nesfarsita cu zmeul, cel mai aprig dusman al ei: ea insasi. Incerca sa se darame cu decizii gresite si vrea sa devina ceva ce poate nu ii va placea niciodata. Era premiul ei de consolare, fiindca n-a crezut demult in ea.

Dar viata, in acel ultim minut, i-a suras si i-a oferit o privire mai blanda si putin mai calda decat altadata. Chiar daca lupta pare fara de sfarsit… Iar ea incearca sa nu se mai piarda, sa nu mai greseasca, sa nu se rataceasca… Isi poate indeplini visul si asa va putea sa surada din nou. Astazi poate sa fie ceea ce si-a dorit ; poate fi arhitecta din visul vietii ei.