jurnal de demult

Aqui estoy otra vez...en el mismo camino de siempre, involucrada en la misma rutina, viendo las mismas personas... Nada nuevo que contar... Alli estan los mismos niños jugando en el parque y los ancianos paseando. Nada ha cambiado de ayer a hoy.
Puede que necesite un cambio, puede que no. La verdad es que no se que me pasa. Estoy sin ganas de nada, ni de hablar, ni de bromear, de nada.
Siento que he cambiado mucho a lo largo de estos años. La gente dice que he madurado. yo no la creo. ya no creo nada.
26/09/08

As vrea...

As vrea sa fiu puternica,
As vrea sa fiu eu...
As vrea sa lupt cu toti
Si sa castig mereu.

As vrea un suflet bland
Ce sa te indulceasca;
Atunci cand tu esti trist
Sa te inveseleasca.

As vrea sa ma iubesti
Si sa ma tii in brate,
Sa ma privesti in ochi...

As vrea ca timpul sa se opreasca in loc,
Ca toti sa dispara
Si sa ramanem numai noi...
Doi.

As vrea sa fiu acolo
Acolo undeva
Alaturi de tine
De unde nimeni nu ma poate lua...

As vrea sa fiu cu tine
Cu tine in cer
Si sa zburam,
Sa zburam departe...

Doar noi...
Doi.

Ganduri

Trezeste-te... Hai trezeste-te odata...

Stiu ca e greu, dar trebuie sa o faci.

Stiu, stiu ca nu vrei... nici mie nu-mi convine...

Dar ce pot sa fac?

Nu pot sa lup singura impotriva tuturor.

Da, da... Poti sa zici ce vrei:

Sunt poate o lasa, poate ma dau batuta mult prea usor...

Dar intelege-ma: mi-e greu si mie.

E totul nou pentru mine;

Aici si acum... trebuie sa invat totul din mers,

Trebuie sa merg mai departe chiar daca am facut ceva gresit,

Trebuie sa ma descurc singura intr-o lume nedreapta...

Trebuie s-o fac...

Scrisoare

Azi-noapte te-am visat... Mi-am amintit de tot... Cum am putut uita toate clipele acelea? Tot ce a fost intre noi?
Eram doar niste copii ce invatau sa se iubeasca... Doar noi doi pe acea banca din parc. Restul lumii parca nu exista, parca disparea pentru niste clipe. Unde au fugit acele clipe de inocentza ale amandurora? Cum de ne-am uitat si cum de nu ne mai vorbim?
Cati ani au trecut de atunci... Viata ni s-a scurs prea repede, ce-i drept. Nu-mi vine sa cred... Imi amintesc de tine parca s-ar fi intamplat ieri. Imi amintesc ochii tai mari si caprui care ma priveau insistent, de forma in care ma alintai sau ma strageai in brate si ma calmai cand eram trista. Timpul trecea asha de repede in preajma ta.
Tii minte primul nostru sarut?Cum am putut vreodata sa-l uit? Soarele apunea si noi am epuizat toate cuvintele care puteam sa ni le spunem. Ne uitam unul la altul, dar nimeni nu reusea sa zica nimic... Atunci te-ai apropiat de mine si m-ai sarutat...
Azi am ajuns in oras dupa mult timp. Cate amintiri mi-au revenit dintr-o data... Ma plimb prin acel parc amintindu-mi de tot ce s-a intamplat, de toata viatza mea inainte sa ma mut... Eram asa de fericita...
Nu stiu ce s-a mai intamplat cu tine. N-am mai vorbit de mult. Si nici macar nu stiu daca mai locuiesti in acelasi loc, dar totusi iti scriu aceasta scrisoare poate am noroc... Cine stie?!...

Strazi, viata, moarte, zbor....

E noapte. Ploua si e frig de crapa pietrele afara... Strazile sunt pustii- nimeni nu este prezent, absolut nimeni... Toti parca si-au luat valizele sh au plecat departe, asa departe ca sigur nu se vor intoarce niciodata. Acum totul pare mort: strazile; parcurile care ieri erau pline de viata, pline de copiii care tot timpul iti inveseleau viata indiferent de ziua buna sau rea care o aveai doar cu rasul si privirea lor lipsite de griji;toate casele, tot.... inclusiv poate viata ta sau poate si a mea...

Ma plimb pe strazile care altadata erau asha de vesele, unde ma intalneam tot timpul cu prietenii, pe unde am crescut pana acum putin timp, pe unde am facut primele nazbatii, unde am avut primele vise ale mele, pe strazile care probabil nu trebuia niciodata sa le parasesc... Oh,da... ce vremuri! Timpul schimba lucrurile: in bine sau in rau... Poate fi ori dusmanul ori prietenul nostru, depinde de cat de mult ne simpatizeaza cand vedem pentru prima data lumina zilei. Cu mine nu a fost foarte favorabil, ce-i drept.

Ma uit in zare si vad o luminita. Decid sa ma indrept spre ea.Colind singura bulevardul negru de mánie si asa de silentios si incep sa imi amintesc acele vremuri... vremurile copilariei, vremurile in care maine nu conteaza, in care conteaza doar prezentul, acel "carpe diem" in adevaratul sens al cuvantului. Probabil ca cu cat crestem mai mari cu atat mai repede incepem sa ne ucidem, inconstienti fiind, cu o arma letala: maturitatea. Probabil ca ea nu ne lasa sa traim clipa, ne priveaza de libertatea care o aveam, ne fura incet-incet acea inconstienta pe care toti o avem candva in viata si cateodata e asa de necesara.

Nu stiu din ce cauza , dar imi izbucnesc lacrimile... Ma uit mai atenta si luminita a disparut...Plang fara sa ma pot opri... Reusesc sa ma tarasc pana la locul cel mai apropiat: era o cladire fara viata care parea sa fie parasita de 20 de ani cel putin. Avea totusi un aer familiar. Parca am fost acolo inainte... Ma simt din ce in ce mai slabita si de fiecare data mi-e tot mai greu sa respir- simt ca ma sufoc. Deschid usa si intru... Locul plin de praf ma uimeste.... atat de vechi si atat de plin de amintiri... Inca se mai poate vede o urma de arta aici: niste tablouri uitate in timp sh spatiu atarna inca pe peretii goi sh fara ca nimeni sa le admire. Ce trista poate sa fie viatza uneori! Uitam de lucrurile mai valoroase din viatza, de acelea kre probabil la un moment dat inseamna totul, care pentru o clipa au fost motivul nostru de a trai... Uitam sa fim noi insine si ne lasam scufundati intr-o lume fara culoare, fara caracter, care ar face orice sa iasa din anonimat, intr-o lume gri in care fiecare zi trece ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic. Si eu am fost rapita in acea lume si dusa foarte departe de realitate; si eu am fost una din victimele acelea care pentru bani ar face orice, care acum dupa mult timp isi da seama cat de mult a gresit si cat de putin a putut trai. Uiti pur si simplu de tot ce te inconjoara: prieteni, familie, zilele ploioase sau insorite; uiti sa zambesti, sa faci oamenii sa rada, sa ajuti pe altii knd au nevoie de tine,chiar si sa iubesti... si totul doar sa fi sus, pe un piedestal, cunoscut de toti. Asa am uitat si eu de prima mea pasiune... arta. Am uitat cat de mult imi placea sa pictez, sa desenez, sa merg la vernisaje si sa admir arta. Am uitat de toti si de tot si parca m-am scufundat intr-un lac. Oare de ce ne lasam inselati de faima si cadem in jocul ei murdar? Oare de ce suntem asa de manipulabili? Cert e ca daca cazi in plasa nu mai poti scapa... doar daca mori mai poti iesi din acest labirint indescifrabil al minotaurului...

Ma indrept spre tabloul cel mai mare din sala... Cu cat ma apropi mai mult imi dau seama. Era al meu... Plang... Ma uit la el si plang... Totul pare asa de departe... De cand nu am mai pus mana pe o pensula pentru a picta... Si totul pentru o "viata mai buna" in care, de fapt, renunti la tot ceea ce iti place, la absolut tot. Dar poate exista o viatza mai buna fara sa faci ce iti place, o viata fara nimeni alaturi de tine? Exista?...

Cad in genunchi si privesc in gol... Cad si plang... Cad... Respir din in ce mai rar... Vad totul in alb-negru... Cad... Inchid ochii si... nu mai pot respira. Ma simt asa de usoara. Ma ridic si ma vad intinsa pe jos cu ochii inca in lacrimi... Nu mai simt nici o durere. Ma uit in jur si vad acea sala abandonata de pictura si in fata tabloului... Dar sunt fericita, sunt libera si... pot sa ZBOOOR.