10.10.10

In drum spre...


Deja stiu drumul spre gara prea bine. Am ajuns sa plec si sa vin inapoi cand vreau si cand simt ca e momentul oportun sau cand sunt prea obosita sa mai vorbesc. Mi-am gasit o multime de case in care imi dau mesajul de bineaivenit de prea multe ori. Locul asta normal a inceput sa mi se para uneori prea distant. Am o viata pe care o traiesc intre desene, formate de hartii, calculator, red bull-uri si cafele in toiul noptii; o viata ce viata n-o poti numi, una in care n-ai timp de tine, ci doar de “mult iubita sau dorita” scoala. 

Imi lipseste doar un sac de dormit si niste haine de schimb la scoala in « taquilla ». Doar atat ca sa-mi pot schimba rezidenta. Fiindca da, daca te decizi sa faci arhitectura, poti sa-i spui ceau noii tale case: universitatea!!! Acolo ai tot ce-ti trebuie: esti intre prieteni, lucrezi, ai si de mancare aproape, si o librarie, si locuri de iesit… Oare mai ai nevoie de altceva ??? Parinti…Hmm, se obisnuiesc ei sa nu te aiba prin casa. Iti dau numai bani cand ajungi sa dai si tu vreo tura pe acasa.
Pot sa spun adio la orice altceva ce nu face parte din profesie(in cazul meu, viitoarea profesie)…

Oare asa o sa fie tot de acum in colo ? Oare eu chiar am vrut ca viata mea sa devina scoala? Oare o sa fiu in stare sa supravietuiesc acestui calvar dulce sau o sa-l consider o pedeapsa ? Chiar sunt foarte curioasa daca o sa ajung sa devin arhitecta din visul meu… Chiar vreau sa stiu daca merita efortul… Si stiu ca fetzele noi de toate zilele merita toate eforturile, toata critica sau cine stie ce… oare cand voi ajunge acolo unde vreau ?

Imi doresc acesti ani sa fie aventura unei noi etape din viata, unei etape ce o sa merite efortul… Vreau sa fiu ceea ce am vrut inca din clasa a 4a, dar in momentul de fata nu vad iesirea, nici linea de orizont, nici orice altceva in termeni de desen tehnic…. Nu vad cum m-as putea obisnui cu idea ca eu nu mai stiu sa desenez sau ca eu sunt un dezastru. Cum o sa pot sa invat tot ce stiam din nou? Sau sa mi le amintesc….

Sper ca aceste randuri sa nu fi fost scrise in gol si ca cineva ma va auzi… sper ca eu sa sa fiu cineva si nu doar studenta din ultimul rand pe care nimeni n-o asculta cand incearca sa spuna un cuvant. Sper ca o sa merite efortul… Inca sper si sper ca speranta aceasta sa nu moara prea repede…

8.10.10

Au fost...

Au fost luminile serii ce m-au fermecat atunci si cum din linile pe cer apareau desene… au fost priviri in noaptea tarzie ce nu ma lasau sa dorm si cantece de guma ce-mi atingeau durerea. Au fost amintiri ce dispareau in ceata. Au fost si acum nu mai sunt. Au fost si au disparut odata cu ultima clipire. A fost ultima, ultima din toate ce te-au tinut in viata. Ultima ce a zburat intr-o rasuflare. Acum, tu nu mai esti, tu, cel ce ai fost, esti departe. Poate esti un inger ce dispare in noapte, un suflet ce te ataca pe furis, o lumina ce e poarta spre cer sau poate esti poarta rasaritului la mare. Caldura ce din cer coboara sa te ia cu ea sau cladirea ce-ti complica destinul. Ceva esti, ai fost, si poate vei fi… acel ceva ce poatefi etern.

28.9.10

when....


When nothing is everything you have and everything you’ve lost… when light scares you and dreams seem to fade away… when you just want to cry but tears don’t appear… when screaming is the only method you find to get away from the world… and when you become a locked door with lost keys…
That’s when you have to breathe and believe everything will calm down and be OK.

23.9.10

Suelto


Moneo decia que daba las gracias a la arquitectura por dejarle ver el mundo a través de sus ojos. Yo digo que la historia cuente mi vida… ke lo diga con los detalles bordados en una telaraña, que no mienta ni ahora ni nunca…

Ha sido un dia largo entre carpetas, cartones, colores, lapices, pegamento y papeles… Ha sido un dia perdido entre palabras sin sentido, explicaciones para no entender, criticas, que en lugar de ser constructivas, te deprimen mas de la cuenta, un dia que lo pasamos entre luces que te duermen y envueltos en un aire de desesperación. 

Desde hace ya tiempo estuve pensando en porque me meti en arquitectura. Es una pregunta retórica ahora, porque con lo mucho que hay que trabajar sólo encontraría razones para odiarla. Pero del amor al odio sólo hay un paso o eso es lo que dicen. Sí, definitivamente, es una relación de amor y odio entre mi carrera y yo. Y si que es como una relación - en la que se trabaja, hay que comunicarse, siempre haces algun esfuerzo o un compromiso para el de al lado, le ayudas y te ayuda. Está llena de altibajos, pero esta, en cambio, es segura. Yo lo tengo claro: de aquí no me voy y no me importa ni cuantos sacrificios tendre que hacer ni cuanto tiempo voy a tardar en acabar la carrera pero voy a ser arquitecta. 

Y espero llegar a la edad de Moneo y decir lo mismo que el entonces. Espero poder ver el mundo a través de la arquitectura, de sus ojos, de sus ilusiones y, además, poder crear yo esas ilusiones que puedan emocionar a los demás.
Powered By Blogger