Letters for a lost soul

Mi-e dor de acele momente, mi-e dor. Dar timpul nu ma lasa in pace. Mi-e dor de sevaletul care inca ma asteapta gol. Mi-e dor de panzele nepictate, de paleta de culori. Mi-e dor de momentele in care ma regaseam si in care puteam sa fiu eu insami, mi-e dor de momentele dintr-un vis, momentele in care poti da viata unei simple panze, pe care culorile ce amestecate pot povesti ceva, pot face istorie. Mi-e dor de acel proces de creatie in care te confrunti cu tine, in care ideile incep sa curga pe hartii, in care nimeni nu te poate opri din visat. Mi-e dor de acea libertate care te putea lasa sa zbori si te putea lasa sa pleci.
Sper sa mai pot visa in continuare chiar daca acum timpul nu ma iarta si nu vrea sa imi dea voie. Sper ca maine, intr-o noua zi, totul sa fie diferit si sa pot fi in continuare eu…

...........Vreau.........

Vreau sa desenez viata ca pe un fluture ce zboara liber pe campii, ce se lasa purtat de vant, ce vrea sa atinga infinitul pierzandu-se printre mirosul florilor uitarii.

Vreau sa desenez viata ca pe un mac sangeriu ce moare repede si ca pe un nor infuriat ce peste doua minute se linisteste si si dispare.

Vreau sa pictez viata ca pe o clepsidra ce in momentul in care ultima particula de nisip se scurge, ea termina si e desdinata unei dureroase uitari.

As vrea ca in viata sa putem zbura liberi ca vulturi printre stanci, sa putem prinde momente in maini de copii. As vrea, dar oare se va intampla candva?

Do you remember? Stii de cand e asta?

Poate nu...

Intre fum de tigara sta. Sta la masa goala privind catre nicaieri. Visele ei sfaramate atarna de tavan. Un bec spart ar mai incerca sa lumineze camera, dar nu reuseste. O amintire revine incet intr-o minte, dar din pacate ea nu mai are timp de amintiri. Razele lunii vor sa o incalzeasca, ar dori sa-i aline sufletul agitat, ar vrea sa o imbratiseze… Oare cum ar putea sa faca asta?

Teama ii cuprinde inima nemarginita. Incertutudinea unui destin inca nedecis. Tot ce ar vrea in aceste clipe marunte e o un glob de cristal. Ar vrea sa stie ce va urma, unde va merge, ce e scris pentru ea acolo sus. Vrea sa lupte si sa invinga, dar nu poate, nu stie pentru ce sau cu cine.

Tic-tac… Tic-tac… Auzea ceasul intre taceri inutile si greu de umplut. `Timpul trece asa de repede`, gandea. Si era adevarat. Timpul a trecut ca un vant ce te zgarie iarna. Asa a trecut si pe langa ea. I se citesc urmele pe chipul ei palid inca tanar. O iarna cu furtuni, cabane parasite, scantei de foc si luminitele noptii tarzii – cam asa a fost viata ei pana acum.

Lumini ce o inconjoara si ceasul ticaind. O carte necitita si luna de pe cer. O viata netraita si lupii-n cer urland. Destin ce-i nedecis si pasi rapizi spre nedecizii. Indoieli ce niciodata n-au lasat-o-n pace. Vise spulberate si intrebari fara raspuns. Un inger ce nu zboara, un inger in genunchi, un inger negru. Asa era si ea.

Era fata cu un glob de cristal spart, era luna ce zambea pe cer, era o decizie gresita, era acel vis pierdut care candva o motiva. Ea era o fata oarecare, ca mine, sau poate chiar tu… Era acolo, in camera goala. Cu cartea deschisa, dar privind in gol. Era clipirea dintr-o amagire ce nu vroia sa o paraseasca. Ar vrea sa viseze din nou, dar nu reuseste. Nelinisti adorm intr-o minte obosita, gandiri ce termina-n nesomn. Timpul ce trece si vrea sa lase lumii amprenta lui. Dureri ingropate in inimi de metal. Minciuni ce nu mint, dureri ce nu simt, metale cu suflet si foc insetat. Pachet cu vise murdare, niciodata spalat. Fum de tigara, miros de cafea, sticla de bere e goala. Lumina aceea din intuneric care n-ar mai putea pleca.

Era tot acest placut univers, o lupta-n durere, si-o dulce tacere. Ea, intr-o lume nebuni, era o pictura abstracta. Ea era cartea nescrisa. Timpul va scrie in ea, el va spune adevarul… Nu acel glob spart…

Regrete

Avea tot ce si-a dorit vreodata. Era arhitecta – si-a construit viata asa cum si-o dorea. Nimic mai mult sau mai putin. Avea biroul ei, un cv de invidiat, putea sa calatoreasca, sa aiba orice, putea obtine orice proiect si sa-l duca pana la capat cu succes. Stia sa-i faca pe toti sa o remarce si putea sa ii manipuleze. Era asa de usor sa gaseasca punctul slab al oamenilor… Putea sa santajeze; era capabila de orice pentru a fi ce isi dorea.

Nimeni nu putea sa o opreasca, absolut nimeni. Nici macar sentimentele ei – a invatat de mult sa si le controleze. A ales sa-si sacrifice iubirea – de fapt a ales sa nu se indragosteasca considerand ca e un lucru care ar putea-o indeparta de drumul ei. Poate a fost acest fapt una din greselile ei, dar ea nu era capabila sa-si dea seama. Lucra zi si noapte. N-avea timp sa se gandeasca la ea, la ce vroia cu adevarat; nu mai avea timp de nimic altceva.

Arhitectura a devenit toata viata ei: o viata intre planuri, desene, materiale… Era inconjurata de structuri stabile si orice greseala ar fi comis ar fi putut fi sfarsitul carierei ei. Toate zilele erau absorbite de aceeasi rutina chiar daca se ocupa de un nou proiect. Erau aceeasi pasi ce trebuiau urmati… Totul era la fel zi de zi.

Timpul trecea asa de repede cand lucra. Parca nu avea timp sa faca toate lucrurile pe care si le propunea. Proiecte peste proiecte, tzari peste tzari… Avea lumea in buzunar – fara ca aceasta fraza sa fie o metafora. Si totusi ii placea ceea ce facea. Putea sa isi foloseasca imaginatia, putea sa creeze orice ce ii trecea prin minte. Chiar o pasiona ceea ce face. Traia dedicata acesteia…

Casa insa era pustie. Noaptea, povestea era diferita. Se simtea goala pe dinauntru si pe dinafara. Viata-i era ca un contrast de culori complementare. Singuratatea ii umplea sufletul negru ce nu vroia sa creada realitatea. Ura acel sentiment care o cuprindea cand ajungea sa faca din nou cunostiinta cu golul din sufletul ei. Sunete gri rasunau in lumini prea slabe ca sa le poti uita. Visul zilei se transforma intr-un cosmar in care era imposibil sa traiasca. Dar totusi nu stia ce sa faca, ce ii lipsea, cum sa scape din el. Nu stia ce vroiau de la ea umbrele ce o urmareau, nu stia nimic. Propriul univers i se destrama… Printre prieteni uitati, ea era pierduta in labirintul unei neiertari. De fapt, a uitat parca tot trecutul ei din pur egoism si egocentrism. A uitat sa guste din bucuria vietii doar pentru a fi mai aproape de o stabilitate materiala, doar ca sa aiba succesul atat de tanjit, doar sa se vada sus. A uitat sa faca lucrurile care o umpleau in trecut, a uitat sa picteze – acum ii era frica sa umple panza alba. Simtea ca nu va reusi, ca totul va fi un esec. A reusit sa isi ascunda si sa isi controleze atat de bine sentimentele ca nici nu mai stia sa se exprime pictand. Sevaletul era parasit de mult timp, iar panzele pustii uitate intr-un colt al atelierului nedeschis de secole. A uitat de tot si de toti si ii era frica sa se intoarca inapoi. Se simtea lasa, dar nu vroia sa mai riste inca o data. A riscat prea mult plecand din locul care i-a dat viata, acel oras gri uitat de lume, pe harta unei tari parasite. Acel loc a invatat-o ce e arta… Acolo a decis ca vrea sa fie arhitecta. Si a reusit.

Nu a mai fost acolo de multi ani… Cu parul nins si fata plina de dovezile anilor trecuti inca isi aminteste… Din cand in cand o lacrima cade din ochii ei verzi. Priveste cerul senin si se roaga pentru prima data in atata timp. Ar fi vrut ca viata ei sa fie diferita; ar fi vrut sa nu fie singura... Dar timpul nu se mai poate da inapoi.... E prea tarziu sa-si indrepte greselile...

Yesterday's Children

Firenze - A dream come true

Recuerdos... :)) k fiestas:))

Nos lo pasamos bn , a k si?

:)