copila nimanui

Traia intre carti citite ce apartin trecutului, cuvinte adorate, cuvinte uitate, scrise pe peretii murdari cu sangele regretelor. Traia din cuvintele cartilor care o faceau sa viseze din nou. Citind uita de cat de inutila credea ca este viata ei, cartile ii dadeau inapoi iluzia unei vieti netraite. De atata timp, avea o inima ce parea pietrificata, fara sentimente si plina de regrete. Inima-i era atat de trista – a uitat de mult sa zambeasca. II era asa de frica de visele ei, stia ca putea sa faca ce vroia, avea libertate, doar ca ii era frica de judecada unei lumi crude. Era inspaimantata sa faca acel pas si de ceilalti. Se simtea prinsa ca o prada intr-o panza de paianjen asteptandu-si soarta dificil de schimbat. Iar paianjenul venea din ce in ce mai aproape de ea, iar ea asteapta… Se spune ca asteptarea e lucrul cel mai urat din viata, dar ea credea ca era singurul lucru care l-ar putea face in acel moment. Stia ca are doua optiuni, doua drumuri care le-ar putea urma si vroia sa amane cat mai mult momentul unei decizii inevitabile. Dar a ales sa-si astepte destinul ca bata la usa vietii ei, a ales sa decida in ultimul moment, privind nepasatoare cum acel paianjen ii lua viata incetul cu incetul.

Cartile ii redadeau clipele uitate in sertarul amintirilor, amagirilor si ale viselor pierdute. Nimic nu-i putea sta in cale, deoarece se regasea in acele personaje si traia alaturi de ele momente din viata lor. In acele momente se simtea plina, pentru ca traia iubirile si regretele lor; acelea de care ea n-a putut avea niciodata parte. Asa a descoperit iubirea chiar daca niciodata n-a avut pe cineva caruia sa-i demonstreze. Nu s-a putut simti libera zburand pe cerul insetat de sangele apusului si nici n-a putut sa simta gustul durerii sau al respingerii. Viata a fost egoista cu ea si nu i-a daruit iurirea, iar ea stia ce este sa iubesti numai din carti; destinul a lasat-o ca pe un inger gol cu aripile frante la marginea unei prapastii. Jos, marea ii striga numele, o chema la ea. Sus, cerul o vroia din rasputeri. Minutele treceau si lupta din sufletul ei era din ce in ce mai salbatica. Incheierea unei etape din viata ei era aproape – acum totul depindea de ea. Trebuia sa renasca din cenusa inainte ca nisipul din clepsidra sa se termine, iar destinul sa decida in locul ei.

O pasiona imortalitatea. De fapt era mai mult ca o pasiune – era o obsesie ce era mult prea dificil de scos din mintea ei fermecata. Vedea in fiecare fotografie, carte, tablou sau orice alt obiect sau forma de a exprima arta un model de imortalitate, o posibilitate de a deveni imortal, de a trai vesnic intr-o lume care de mult a uitat ce este iluzia sau speranta. Vroia sa fie eterna chiar daca de mult cineva i-a distrus visul ce ii garantiza existenta vampirilor. Vroia sa zboare sa vada lumea cu proprii ei ochi deoarece stia ca putea sa schimbe ceva. vroia multe dar nu stia de unde si cu ce sa inceapa. Intotdeauna astepta ultimul moment chiar daca avea planuri – chiar mult prea multe. Avea planuri care o impiedicau sa traiasca, planuri si vise, planuri ce nu vedeau lumina. Erau vise placute inainte de a adormi, ganduri ce isi luau zborul in cateva secunde, imagini decolorate in picturi pierdute; o creativitate ce nu indraznea sa iasa la suprafata.

Se intreba de ce oare timpul a schimbat-o, de ce a devenit asa timida si de ce nu mai credea in ea? Era nesigura de ea insasi, pierduta in trecut, un text cu puncte suspensive ce lasau o continuitate indefinita. Isi dorea sa inceapa povestea din nou, dar nu stia cum.