when....

When nothing is everything you have and everything you’ve lost… when light scares you and dreams seem to fade away… when you just want to cry but tears don’t appear… when screaming is the only method you find to get away from the world… and when you become a locked door with lost keys…

That’s when you have to breathe and believe everything will calm down and be OK.

Suelto

Moneo decia que daba las gracias a la arquitectura por dejarle ver el mundo a través de sus ojos. Yo digo que la historia cuente mi vida… ke lo diga con los detalles bordados en una telaraña, que no mienta ni ahora ni nunca…

Ha sido un dia largo entre carpetas, cartones, colores, lapices, pegamento y papeles… Ha sido un dia perdido entre palabras sin sentido, explicaciones para no entender, criticas, que en lugar de ser constructivas, te deprimen mas de la cuenta, un dia que lo pasamos entre luces que te duermen y envueltos en un aire de desesperación. 

Desde hace ya tiempo estuve pensando en porque me meti en arquitectura. Es una pregunta retórica ahora, porque con lo mucho que hay que trabajar sólo encontraría razones para odiarla. Pero del amor al odio sólo hay un paso o eso es lo que dicen. Sí, definitivamente, es una relación de amor y odio entre mi carrera y yo. Y si que es como una relación - en la que se trabaja, hay que comunicarse, siempre haces algun esfuerzo o un compromiso para el de al lado, le ayudas y te ayuda. Está llena de altibajos, pero esta, en cambio, es segura. Yo lo tengo claro: de aquí no me voy y no me importa ni cuantos sacrificios tendre que hacer ni cuanto tiempo voy a tardar en acabar la carrera pero voy a ser arquitecta. 

Y espero llegar a la edad de Moneo y decir lo mismo que el entonces. Espero poder ver el mundo a través de la arquitectura, de sus ojos, de sus ilusiones y, además, poder crear yo esas ilusiones que puedan emocionar a los demás.

Sunt...(autoportret)

Sunt culoare, dar si un desen alb-negru. Sunt viata privita prin ochii unui fotograf si lumina cu care se joaca arhitectul cand isi creaza cladirile.

Sunt ambitia bolnava de a obtine lucrul dorit, norocul orb al incepatorului si dorinta de a se autodepasi.

Sunt copacul singuratic de la marginea padurii care si-a pierdut frunzele inainte de vreme si luna care ii dadea caldura in noaptea de ger aprig de iarna trecuta.

Sunt aici si in o mie de locuri, sunt prezenta intr-un vis real si intr-o realitate visata. Sunt un gand, o idee ce trece la fel de repede ca vantul; sunt creativitatea scursa dintr-un borcan spart si cioburile din oglinda veche ce inca reflecta copia cruzimii de ieri.

Sunt un viitor ce inca se scrie, un trecut cu amintiri din povesti si prezentul plin de surprize. Sunt plina de decizii si de nesigurante ascunse, o lume de contraste in plina schimbare, un destin intr-un glob de cristal.

Sunt si voi fi acel phoenix ce renaste vesnic din propria cenusa.

Si a venit toamna (prima zi de scoala)

Si a venit toamna iar ca intr-o poveste cu final trist. Dar nu cum imi imaginam toamna cand eram mica. Frunze uscate, ploi si frig. Aici e cald, frunzele sunt inca verzi pe alocuri, iar ploi rar vezi, doar ploi de vara din cand in cand. Dar a inceput scoala dupa o asteptare indelungata, cu emotii de alea care doar in clasa intai mai ai (daca imi amintesc bine, eu plangeam de numa in ziua aceia) si cu asteptari care iti pareau eterne.


Clasa intai s-a transformat si a evoluat de-a lungul timpului; am crescut, am schimbat aerele, ne-am mutat din orase, tari… Am cunoscut oameni noi, avem alte idealuri si multe pareri se schimba. Scoala trece a fi liceu, liceul devine primul pas in facultate, iar finalul inca e greu de determinat. Anii vietii sunt plini de schimbari si acestea nu se termina niciodata.

Ni s-a spus ca facultatea o sa fie diferita, o sa fim noi impotriva tuturor. Prima impresie e exact asta. Suntem noi, elevii, si un profesor caruia nu-i pasa.

Incepem tarziu, ca doar profesorul a fost prea ocupat sa se asigure sa ajunga “on time”. S-a scuzat, clar. Dar oare scuza e un element  doar de politete (te scuzi chiar daca ai avut vreo problema de trafic, ceea ce a fost ce dupa vorbele lui i s-a intamplat) sau reprezinta si un sentiment de vina? Oare o fi uitat sa plece de acasa deoarece cine stie ce facea si acum se simtea vinovat? Daca esti “late” din cauza traficului, aici nimanui nu-i pasa.

Ajungem in sala, prea mica pentru atatia elevi: suntem 100. Mai bine zis suntem 101 cu mine. Deci asta ii ca o gluma cu cei 101 dalmatieni. Eu sunt unule ala final. Profesorul explica (cel putin aia presupun, fiindca eu nu auzeam nimic) despre tot ce ar trebui sa facem la cursurile zero. Ar trebui, ca azi am plecat dupa juma de ora. Ne-a trimis acasa sa meditam despre cele invatate in jumatatea de ora.

Deci acum ma pun imediat sa meditez. Imediat ma apuc de yoga. Acum imi pun picioarele ca la turci. Ia taci, ca ma si auzi:

- Ahaaaaaam, Ahaaaaaaaaaaaaam….

Sau am gresit cumva? Cum se face la meditatie?

O lupta pentru a nu uita

Visele de hartie i-au inconjurat copilaria. Culorile incercau sa o picteze pe panze albe si desenele ramaneau atarnate pe peretii memoriei. Pierduta in toamna vietii, cutreiera holurile muzeului pustiu… Imaginile ce n-au un loc anume in priviri, iluzile pictate pe cerul cu nori grei si frunzele cazute ca lagrimi de ploaie ii acopereau sufletul atacat de melancolia prea bine stiuta. Era visul unui dor ce din senin o apasa. Era dorul de a vedea viata in culorile copilariei. Era copilaria care avea ca si amintiri o siguranta ce parea straina. De mult a pierdut-o printre panze de paianjen si tablouri uitate. De mult n-a privit viata colorat, ci o facea in contast de non-culori. Nici vise parca nu avea, dar lumina amintirilor inca n-a parasit-o. N-o lasa sa uite cine a fost ai nici cine a vrut sa fie. Ii aducea aminte de acele vise folomocite din trecut, iar ea inca inceca sa si le indeplineasca.