Thoughts about Christmas

S-au scris atatea lucruri despre Craciun, traditii… sunt nenumarate melodii, colinde, povesti si amintiri… toti vrem ca Mosul sa ne aduca daruri chiar daca am aflat demult ca el e doar un concept de marketing. Vrem sa avem acea iluzie de a fi copii inca o data, macar pentru acele zile… macar pentru acele amintiri din trecut. Sunt clipe de a-ti revedea prietenii, de a manca prea mult (probabil pentru a recupera zilele in care ai ramas nemancat din cauza vietii prea ocupate); sunt zile de a uita de probleme si te a te dedica celorlati.

Probabil ca speram ca iluzia copilariei ne va urmari de-a lungul intregii vieti, dar nu e asa. Oamenii se schimba, iar inocenta ne paraseste. Uitam sa ne bucuram, uitam de restul lumii… Cu cat trece timpul mai mult, cu atat uitam sa fim copii. Dar speranta in acele zile friguroase de iarna reapare… Bucuria devine mai aproape si incercam sa uitam de probleme…

Iarasi printre pesimism

Viata iti e redusa la critici, desene ce nu-ti folosesc pentru nimic si la chinul depus pentru nimic. Ai vrea sa o poti schimba pe orice, ai vrea sa o dai imprumut si sa uiti de ea pt un moment… Atat ai vrea… Iti doresti sa simti din nou aerul diminetii de vara plin de nepasare pe obrazul ros usor de soare, e tot ce vrei in momentul de fatza.

Candva ai vrut sa fii arhitecta, ti-a fost greu sa ajungi in locul acela, dar iesirea parea prea departe, iar tu nu puteai inainta. Ai avut o viata, acum ce mai ai? Desene, fotografii, picturi, fereastra din camera ta, patul in care nu mai dormi din lipsa de timp, gentile cu material pt facultate? Oare ce mai ai? Raceli? Parca vad ca nu voi termina bine totul.

A vorbit pesimista din mine cu mine. Iar.

Tu simti schimbarea?

Banuiesc ca ar fi trebuit sa ma astept inca din momentul in care am intrat la arhitectura la noptile nedormite insotite de litrii de cafea tare si redbul-uri, la nemancat, la desenat in continuu… Dar totusi, credeam ca sunt exagerari, ca n-o sa fie chiar atata de mult. Crezut a ramas totul. Realitatea e asta. Tot timpul este plin de desene, idei, creier stors pana cand nu mai poate si noi cadem lati la pat si momente in care pari mai mult zombi decat persoana normala, adica vie.

Ne-au obisnuit cu idea ca totul in viata arhitectului o sa fie ca un examen zilnic. Acum, fata de profesori. Maine, fata de clienti. Viata aleasa corespunde la  “Imi place, iti cumpar. Nu-mi place, angajez altul.”

E greu sa fi supus zilnic la interrogatoriu, un interogatoriu aproape fortat uneori, e greu sa fi sub stres, sa incepi sa dezamagesti. Dar presupun ca facultatea aceasta te pregateste pentru viata propriu-zisa. Te face sa poti sa infrunti dificultatile fara sa te doboare.

Pe scurt… Arhitectura te schimba. Incet, dar o face. Tu simti schimbarea?

Flashback - storyboard

Almost finished:X