25.12.10
6.12.10
ganduri
Cand am inceput facultatea printre primele lucruri care ni s-au spus au fost ca o sa trebuiasca sa vedem totul cu alti ochi, ca intrand in arhitectura am imbatranit multi ani dintr-o data.
Incep sa cred ca au avut dreptate. Da, ma simt mai batrana decat sunt. Parca am trait o viata intreaga facand arhitectura. Parca restul a ramas in trecut, un trecut destul de indepartat. Am inceput sa nu mai vad deloc, nici macar de aproape…A inceput sa-mi cada parul destul de mult. Daca o tin tot asa o sa raman cheala si oarba inainte sa termin facultatea!!!!!!
Incep sa vad lucruri diferit: puncte de fuga si linii de horizont cand merg pe strada (nu tot timpul, dar se mai intampla), lucruri fara o logica proiectiva sau cu destula, ating zidurile mult mai des ca inainte si de fiecare data cand merg undeva, ma uit la tavan. Am inceput sa numar treptii si tot ce tine de « modular ». Caut defecte si probabil vreau sa descopar structurile lucrurilor. Pana si conceptia despre desen s-a schimbat. Totul a devenit un efort intelectual si nimic nu e intamplator. A desena nu depinde de talent, de mama-natura sau de vreun dar dat de Dumnezeu; a desena depinde de inteligenta celui care o face.
Va imaginati cum o sa ajung dupa vreo 10 ani petrecuti in universitate???? Cheala, oarba aproape, obsedata de cine stie ce (de taiat cuburi, de modulat, de desenat orice, oriunde, oricum), cu un chef de a omori toti oamenii… Dar o sa fiu creativa, o sa fac ce mi place, voi teroriza elevii sau oamenii cu care o sa lucrez in viitor. Poate una o sa compenseze restul. Poate nici n-o sa ajung acolo… Sfarsitul lumii e in 2012, nu???
Whatever, just the thoughts of a becoming architect who got lost on the way.
20.11.10
Thoughts about Christmas
S-au scris atatea lucruri despre Craciun, traditii… sunt nenumarate melodii, colinde, povesti si amintiri… toti vrem ca Mosul sa ne aduca daruri chiar daca am aflat demult ca el e doar un concept de marketing. Vrem sa avem acea iluzie de a fi copii inca o data, macar pentru acele zile… macar pentru acele amintiri din trecut. Sunt clipe de a-ti revedea prietenii, de a manca prea mult (probabil pentru a recupera zilele in care ai ramas nemancat din cauza vietii prea ocupate); sunt zile de a uita de probleme si te a te dedica celorlati.
Probabil ca speram ca iluzia copilariei ne va urmari de-a lungul intregii vieti, dar nu e asa. Oamenii se schimba, iar inocenta ne paraseste. Uitam sa ne bucuram, uitam de restul lumii… Cu cat trece timpul mai mult, cu atat uitam sa fim copii. Dar speranta in acele zile friguroase de iarna reapare… Bucuria devine mai aproape si incercam sa uitam de probleme…
9.11.10
Iarasi printre pesimism
Viata iti e redusa la critici, desene ce nu-ti folosesc pentru nimic si la chinul depus pentru nimic. Ai vrea sa o poti schimba pe orice, ai vrea sa o dai imprumut si sa uiti de ea pt un moment… Atat ai vrea… Iti doresti sa simti din nou aerul diminetii de vara plin de nepasare pe obrazul ros usor de soare, e tot ce vrei in momentul de fatza.
Candva ai vrut sa fii arhitecta, ti-a fost greu sa ajungi in locul acela, dar iesirea parea prea departe, iar tu nu puteai inainta. Ai avut o viata, acum ce mai ai? Desene, fotografii, picturi, fereastra din camera ta, patul in care nu mai dormi din lipsa de timp, gentile cu material pt facultate? Oare ce mai ai? Raceli? Parca vad ca nu voi termina bine totul.
A vorbit pesimista din mine cu mine. Iar.
Tu simti schimbarea?
Banuiesc ca ar fi trebuit sa ma astept inca din momentul in care am intrat la arhitectura la noptile nedormite insotite de litrii de cafea tare si redbul-uri, la nemancat, la desenat in continuu… Dar totusi, credeam ca sunt exagerari, ca n-o sa fie chiar atata de mult. Crezut a ramas totul. Realitatea e asta. Tot timpul este plin de desene, idei, creier stors pana cand nu mai poate si noi cadem lati la pat si momente in care pari mai mult zombi decat persoana normala, adica vie.
Ne-au obisnuit cu idea ca totul in viata arhitectului o sa fie ca un examen zilnic. Acum, fata de profesori. Maine, fata de clienti. Viata aleasa corespunde la “Imi place, iti cumpar. Nu-mi place, angajez altul.”
E greu sa fi supus zilnic la interrogatoriu, un interogatoriu aproape fortat uneori, e greu sa fi sub stres, sa incepi sa dezamagesti. Dar presupun ca facultatea aceasta te pregateste pentru viata propriu-zisa. Te face sa poti sa infrunti dificultatile fara sa te doboare.
Pe scurt… Arhitectura te schimba. Incet, dar o face. Tu simti schimbarea?
26.10.10
Oglinda
Cand privirea-ti pierduta in amurg
Si gandesti totu-n trecut,
Cand clipirea e-o lumina pierduta
Si viata e-un drum inchis…
Tu te uiti in oglinda si vezi cum iti trec anii. Ieri erai copila nimanui ce vroia doar sa se joace. Tot a nimanui ai ramas, dar drumul si-a mai deschis portile…din cand in cand… Priviri ce te-au insotit au revenit prin viata ta, iar lacrimi din nori au mai cazut candva. Sunt oamenii de care dor ti-a fost si sunt povesti ce nimeni nu le-a auzit ; sunt acele amintiri ce apar neanuntate in memorie si acele vise ce putin cate putin se incearca a indeplini… Lumini pierdute in uitarile noptilor de vara si cladiri luminate ce apar in fotografiile sterse ale vietii.
TI-au fost alatuiri toti si toate, dar tu ai uitat de ei. Oglinda nu… De aceea, de fiecare data cand te privesti in Ea, iti va aminti de toate, de toti… Vei revedea prieteni, vei retrai dureri, vei vedea amintiri si luminile noptilor pierdute in desene in tonuri moarte… Vei spera ca vei retrai vreun moment din acelea si poate se va intampla. Poate vei revedea persoane, prieteni… poate vei ajunge inca odata la ei. Dar doar Ea stie cand. Ea e Oglinda.
21.10.10
20.10.10
18.10.10
Printre clipe de nimic
Am scris multe despre cat de mult imi doresc sa fiu arhitecta, despre piedicile puse in drumul pentru a intra la facultate, acele piedici din drumul spre unn nou inceput. Am scris si am fost sincera privind acele aspecte. Se spune ca e o cariera frumoasa, plina de lucruri care te implinesc, plina de desene si plina de dorinta implinita de a-ti vedea cum desenele se transforma incet-incet intr-o realitate functionala.
Dar toate aceste vise sau daca vreti sa le numiti iluzii, sunt mult prea departe… Deocamdata, viata ne e redusa la critici, desene ce nu ne folosesc la nimic si la chinul depus in van. Suntem persoanele cu insomnie obligata, cearcane fortate si nopti trasformate in zile. Suntem oameni chinuiti si probabili ca ne place, pentru ca inca vrem mai mult. Suntem masochistii viitorului, pentru ca acum ne chinuie ei pe noi, dar atunci cand terminam, suntem noi cei care vom chinui pe altii. Daca ajungi profesor, chinui elevii; daca ai studio de arhitectura, chinui pe cei care lucreaza pentru tine; pe santier, chinui oamenii ce lucreaza acolo. Si ne place… E un fapt curios daca te gandesti mai bine.
Ma intreb daca randurile scrise au vreun rost anume, dar nu il pot gasi acum… Ma intreb daca toate sacrificiile ce trebuie facute si pe care le voi face vor merita candva. Oare acele critici care te dor se vor reduce sau transforma in laude din cand in cand? Progresul se lasa greu vazut si speranta nu e de gasit. Iti vine sa disperi printre clipe in care te simti un « nimic » (chiar daca nu stiu cum poate acel « nimic » sa simta).
Visez la momentul in care o sa pot fi arhitecta, sa fiu numita asa cu titlu si diploma. Visez sa ma vad lucrand in locuri mici cu arhitecti mari. Visez, dar deocamdata vise raman. E mult prea departe sa devina realitate… si frica te doboara, te face sa vrei sa pleci departe, te face sa plangi si sa nu te opresti. Dar te ridici si o iei de la inceput. Sper sa nu fiu data afara din visul in devenire…
14.10.10
11.10.10
Subscribe to:
Posts (Atom)
