Oglinda

Cand privirea-ti pierduta in amurg

Si gandesti totu-n trecut,

Cand clipirea e-o lumina pierduta

Si viata e-un drum inchis…

Tu te uiti in oglinda si vezi cum iti trec anii. Ieri erai copila nimanui ce vroia doar sa se joace. Tot a nimanui ai ramas, dar drumul si-a mai deschis portile…din cand in cand… Priviri ce te-au insotit au revenit prin viata ta, iar lacrimi din nori au mai cazut candva. Sunt oamenii de care dor ti-a fost si sunt povesti ce nimeni nu le-a auzit ; sunt acele amintiri ce apar neanuntate in memorie si acele vise ce putin cate putin se incearca a indeplini… Lumini pierdute in uitarile noptilor de vara si cladiri luminate ce apar in fotografiile sterse ale vietii.

TI-au fost alatuiri toti si toate, dar tu ai uitat de ei. Oglinda nu… De aceea, de fiecare data cand te privesti in Ea, iti va aminti de toate, de toti… Vei revedea prieteni, vei retrai dureri, vei vedea amintiri si luminile noptilor pierdute in desene in tonuri moarte… Vei spera ca vei retrai vreun moment din acelea si poate se va intampla. Poate vei revedea persoane, prieteni… poate vei ajunge inca odata la ei. Dar doar Ea stie cand. Ea e Oglinda.

Trying to make it better

Entre luces y sombras

Printre clipe de nimic

Am scris multe despre cat de mult imi doresc sa fiu arhitecta, despre piedicile puse in drumul pentru a intra la facultate, acele piedici din drumul spre unn nou inceput. Am scris si am fost sincera privind acele aspecte. Se spune ca e o cariera frumoasa, plina de lucruri care te implinesc, plina de desene si plina de dorinta implinita de a-ti vedea cum desenele se transforma incet-incet intr-o realitate functionala.

 

Dar toate aceste vise sau daca vreti sa le numiti iluzii, sunt mult prea departe… Deocamdata, viata ne e redusa la critici, desene ce nu ne folosesc la nimic si la chinul depus in van. Suntem persoanele cu insomnie obligata, cearcane fortate si nopti trasformate in zile. Suntem oameni chinuiti si probabili ca ne place, pentru ca inca vrem mai mult. Suntem masochistii viitorului, pentru ca acum ne chinuie ei pe noi, dar atunci cand terminam, suntem noi cei care vom chinui pe altii. Daca ajungi profesor, chinui elevii; daca ai studio de arhitectura, chinui pe cei care lucreaza pentru tine; pe santier, chinui oamenii ce lucreaza acolo. Si ne place… E un fapt curios daca te gandesti mai bine.

Ma intreb daca randurile scrise au vreun rost anume, dar nu il pot gasi acum… Ma intreb daca toate sacrificiile ce trebuie facute si pe care le voi face vor merita candva. Oare acele critici care te dor se vor reduce sau transforma in laude din cand in cand? Progresul se lasa greu vazut si speranta nu e de gasit. Iti vine sa disperi printre clipe in care te simti un « nimic » (chiar daca nu stiu cum poate acel « nimic » sa simta).

Visez la momentul in care o sa pot fi arhitecta, sa fiu numita asa cu titlu si diploma. Visez sa ma vad lucrand in locuri mici cu arhitecti mari. Visez, dar deocamdata vise raman. E mult prea departe sa devina realitate… si frica te doboara, te face sa vrei sa pleci departe, te face sa plangi si sa nu te opresti. Dar te ridici si o iei de la inceput. Sper sa nu fiu data afara din visul in devenire…

Telefónica

Las termas de Vals

Arquitecto: Peter Zumthor

Moncloa