In drum spre...

Deja stiu drumul spre gara prea bine. Am ajuns sa plec si sa vin inapoi cand vreau si cand simt ca e momentul oportun sau cand sunt prea obosita sa mai vorbesc. Mi-am gasit o multime de case in care imi dau mesajul de bineaivenit de prea multe ori. Locul asta normal a inceput sa mi se para uneori prea distant. Am o viata pe care o traiesc intre desene, formate de hartii, calculator, red bull-uri si cafele in toiul noptii; o viata ce viata n-o poti numi, una in care n-ai timp de tine, ci doar de “mult iubita sau dorita” scoala. 

Imi lipseste doar un sac de dormit si niste haine de schimb la scoala in « taquilla ». Doar atat ca sa-mi pot schimba rezidenta. Fiindca da, daca te decizi sa faci arhitectura, poti sa-i spui ceau noii tale case: universitatea!!! Acolo ai tot ce-ti trebuie: esti intre prieteni, lucrezi, ai si de mancare aproape, si o librarie, si locuri de iesit… Oare mai ai nevoie de altceva ??? Parinti…Hmm, se obisnuiesc ei sa nu te aiba prin casa. Iti dau numai bani cand ajungi sa dai si tu vreo tura pe acasa.

Pot sa spun adio la orice altceva ce nu face parte din profesie(in cazul meu, viitoarea profesie)…

Oare asa o sa fie tot de acum in colo ? Oare eu chiar am vrut ca viata mea sa devina scoala? Oare o sa fiu in stare sa supravietuiesc acestui calvar dulce sau o sa-l consider o pedeapsa ? Chiar sunt foarte curioasa daca o sa ajung sa devin arhitecta din visul meu… Chiar vreau sa stiu daca merita efortul… Si stiu ca fetzele noi de toate zilele merita toate eforturile, toata critica sau cine stie ce… oare cand voi ajunge acolo unde vreau ?

Imi doresc acesti ani sa fie aventura unei noi etape din viata, unei etape ce o sa merite efortul… Vreau sa fiu ceea ce am vrut inca din clasa a 4a, dar in momentul de fata nu vad iesirea, nici linea de orizont, nici orice altceva in termeni de desen tehnic…. Nu vad cum m-as putea obisnui cu idea ca eu nu mai stiu sa desenez sau ca eu sunt un dezastru. Cum o sa pot sa invat tot ce stiam din nou? Sau sa mi le amintesc….

Sper ca aceste randuri sa nu fi fost scrise in gol si ca cineva ma va auzi… sper ca eu sa sa fiu cineva si nu doar studenta din ultimul rand pe care nimeni n-o asculta cand incearca sa spuna un cuvant. Sper ca o sa merite efortul… Inca sper si sper ca speranta aceasta sa nu moara prea repede…