Believe in God is what they say
Believe in this, believe in that
Believe in fuckin´ everything
Cuz you don’t think at all
Life and death leading our way
Through the never-ending;
Just do what they say
And never feel this way.
Fuckin´ lies on road we find,
Hidden meanings of mankind,
Ignorance as our illness,
Broken down by numbness.
Sorrow kills their double life
And destroy ours.
Decide now just where to go
Before it’s even too late!
29.8.10
Dream away
div.Section1
{page:Section1;}
{page:Section1;}
The past embraces your goodbyes
And you just want to go
But just can leave them all behind
Nobody else would know
Songs of angels played with silence,
Symphonies of memories
Praying rosaries for them
To leave me alone
Children play and laughter sings
Orchestras that they don’t listen
You just sing your lullaby
To the never born
Immortal dance with skulls on winter
And fire lighting all the darkness
Dream away, they sing to you
Just dream, my baby, you…
27.8.10
Intrebari...
Intrebarile capcana privind viitorul nostru ne pot lua prin surprindere. De cand am fost mici suntem expusi la aceeasi intrebare: « Ce vrei sa fi cand esti mare?» Bineinteles ca fiecare aveam atunci diferite raspunsuri : doctori sau doctorite, piloti, asistente, astronauti, etc. Fiecare avea visele lui.
Dar un lucru e clar. Oamenii se schimba si, in paralel cu acest lucru evident, ni se schimba ideile, perceptia care o avem despre lumea care ne inconjoara… Incet-incet avem alte visuri, alte planuri...Cu timpul, createm, ne maturizam, si intrebarea se schimba. Probabil atunci avem decis ce vrem sa devenim si nimic nu ne mai poate schimba. Sau poate ca inca incercam sa cautam solutia acelui puzzle particular al vietii. Intrebarea se transforma si ea o data cu noi; devine: “Unde te vezi peste x ani?”. Si iarasi ne poate lua prin surprindere. Dar chiar daca avem planurile foarte clare se poate intampla ca in natura - cand pare ca cerul este senin si ca ziua va fi mai mult decat placuta, norii pot lua tot cu ei, iar tie sa nu-ti ramana nimic, nici macar visul de a-ti duce planul la bun sfarsit.
Oamenii par a fi niste roboti programati a-si crea singuri planuri, ce sunt hartiile proprilor vieti. Cateodata nu-si dau seama ce fragile pot fi acele harti si in momentul in care totul pare a se prabusi, se prabusesc si ei in acelasi timp. Trebuie sa intelegem ca viata nu este doar un plan sau o harta; e mult mai mult de atat. Nu putem trai dupa reguli, planuri; mult mai bine e sa deschidem usa posibilitatilor si sa ascultam destinul. E mult mai bine cateodata sa ne lasam purtati de val.
Te Las-cu curu'n soare
Se stie ca fenomenul inmigrarii a afectat Spania si toate tarile din vestul Europei, dar nu numai. Am ajuns la situatia in care am putea gasi romani oriunde pe meleaguri straine: pe vreun dezghetat colt al Groenlandei, in vreo tara asiatica sau in Africa, in Laponia vizitandu-l pe Mos Gerila din cand in cand si inclusiv in vreo insula pierduta in Atlantic sau Pacific de care nimeni nu a auzit. Am ajuns la situatia la care suntem mai rau ca si chinezii: suntem chiar peste tot!!!
Si in tarile astea, din motiv de a supravietui din punctul de vedere economic, stam gramada; asta inseamna doua sau trei familii la un loc intr-un apartament de doua, trei camere, salonu plin, randuri la bucatarie, la baie, etc. Am trait si asa la inceput. Dar in primul apartament erau oameni faini si de treaba, chiar daca era baia ocupata mai tot timpul. Dar cand am venit aici de tot, ca sa stau, ne-am mutat si din acele 8 persoane ce stateam acolo am redus la 5 numai intr-un apartament.
Eram 2 « familii », daca ei se pot numi asa. Noi si ei. Nu zic asta pentru ai judeca. Erau Lascu (nume straniu, pana nu l-am auzit n-am crezut ca exista) ce avea familie in Romania si copii (niste fete de varsta mea) si Cornelia ce si ea avea familie, cu 3 baieti daca imi amintesc bine.
Primul ce s-a mutat in apartament a fost el, dupa ne-a adus-o pe ea si pana dupa cateva luni, nu ne-am dat seama ca sunt impreuna. De fapt, nici nu ne-am fi dat seama de situatia lor exacta, de familia din Romania. S-au dat de gol cand ne-au aratat poze cu copiii.
De fapt, erau si usor de ignorat. Nici nu-ti dadeai seama ca erau in casa. Destul de silentiosi tipii… Erau seara numai la bucatarie (necazul meu si al lui Gigi) si la baie (chestia faina ii ca se spalau impreuna- nu consumau atata apa). Instinctul meu de a face economie se vede si din asta.
La bucatarie erau din ce in ce mai grozavi. Aveau program in timpul saptamanii seara. Mancau carne facuta intr-un stil in care imputeau toata casa, carne pane, mici care facuti in casa put ingrozitor, etc. Nici macar nu stiau sa aeriseasca, sau daca aeriseau ne imputeau hainele… Duminica mai faceau niste maglavaisuri (daca exista cuvantul in romana. Sincer habar n-am, dar suna puturos) care aratau ciudat: era ori supa de varza, ori o chestie rosie, ori o kestie bej. Le numesc chestii pentru ca nici macar nu stiu ce feluri de mancare erau. Din cand in cand, cand Gigi facea de mancare (pizza, tort, carne, orez, orice), Lascu era prezent in bucatarie. Nu ne lasa in pace. Incepea: «Ce mai faci de mancare?... Ah, buuun…» Si prezent era acolo. Facea ce facea si aparea iar. Era mai rau ca o femeie gravida sau ca un copil mic. Intreba cum se face si dupa cateva zice si ei aveau facuta pizza, lasaña, prajituri. Cateodata o mai cumparau, fiindca daca o faceau ei,nu le iesea mai deloc. Mai buna e mancarea facuta de altcineva, nu-i asa? Luam noi capsuni; luau si ei. Luam noi lube, aveau si ei. Tot ce aveam noi, aveau si ei. Concluzia din asta ar fi ca daca vreti sa vedeti un barbat gravid (daca ar fi posibil genetic), il sun imediat si poate se face celebru peste noapte. Intrebarea ar veni dupa 9 luni cand s-ar vedea ca nu iese nimic; pana atunci, ne-ar putea minti pe toti, ca simtomele le are destul de bine definite.
Si, de cand i-am aflat numele (it’s kind of funny in Romanian), m-am tot intrebat oare la ce s-a gandit mama lui cand i-a pus numele. E grea intrebarea de raspuns, dar am o ipoteza (nu ipotenuza): “Te Las-cu…. Mircea ca eu plec in lume. Te Las-cu… Ion ca n-am chef sa te vad. Te Las-cu vecinu’ Mitica ca tare rau mi-ai iesit, copchile…” sau poate: “Te Las-cu curu’n soare?” Ar fi un nume bun de telenovele, asa-i? Sau macar pentru un sketch de TV? Oare pot capata faima pe un scenariu cu ei? Ar fi o ridiculizare a comportamentului romanilor in strainatate sau poate adevarul.
Cand au plecat in final, am intrat la ei in camera si era plin de mucegai negru si mizerie. Se mai si plangeau ca incep hainele sa miroase urat. Ma intreb oare de ce nu au curatat. De puturosi sau oare chiar le placea sa stea in grajd?
Si l-am lasat cu curu’n soare; de fapt, pe amandoi. Sper ca au grija sa nu se arda, ca sincer dor cam mult arsurile de soare. Cine stie pe ce drumuri mai umbla si cei doi amorezi…
Cu cine ajungi sa stai in casa…
pierduti
Visez cu visu-n privire
Si dorm cu somnul in gand ;
Doresc ca in amagire
Sa adorm visand.
Cladirea vietii piere lent
In imagini departe.
Tu, da tu cel de-atunci,
Ai vise desarte…
Si eu, in imagini pustii
Si deserturi o mie,
Gasesc plin de melancolie
Un vis pagan ce piere-n vecie.
Si visul adoarme,
Si eu il trezesc…
Un joc infinit
Deodata pornesc.
In labirint de foc
Noi doi ne-am pierdut
Precum doua stele
Far´ de inceput.
Cautam o iesire
Sa mergem in rai
Dar tot ce gasim
E-o nud-amagire.
Privire spre cer, spre raiul pierdut;
Vederea de ceata amara;
Un soare murdar de vise urate
S-a pierdut in gara.
Si asa cadem in gol…
Trecand prin foc si apa,
Venind din cer, zgariind un aer
Ce niciodata n-a fost aici...
Si vom muri in lume,
Si vom zbiera-n mormant,
Si vom trai-n adancurile
acelui mic cuvant,
Acel ce ne-a ramas si nu ne-a parasit,
Acel ce mult nu l-am auzit...
***
Eu pier in linistea noptii,
Tu pieri in foc etern,
Un vis de betie moare-n fum prezent.
O inima de piatra
Pivirea o lasi in jos
Si te gandesti la mare
Si lasi visul jegos
Legat de picioare.
Credinta ta o uiti
In vama mult iubita
Spre nicaieri pornesti
Uitandu-te uimita
La tot ce-a fost…
La umbrele pustii,
La sufletele moarte,
La visele mancate
De viermii rataciti,
La lumea ce n-a fost
Si nu va fi in veci,
La viata ce-a trecut
Si tu ai pierdut.
Dorintele iti zbor
Spre cerul usor
Ca fluturi mirati,
Fragili si uitati.
Glas de inger ce cheama
Un nume, o geana,
Un vis, o lumina,
Un gand, o ileana…
Tu te plimbi pe plaja
Cu ochi de copil
Si te prinzi in mreaja
Vietii tiptil.
Tu visezi la aer,
La foc si pamant,
Si astepti ca apa
S-adoarma cantand.
Astepti o zi ce arde
Si-o noapte rasare;
Astepti o clipa in cer
Si.adormi in visare
Si visul dispare
Odata cu viata
Iar inima-ti pare
O piatra de gheata.
22.8.10
18.8.10
Critica
Imi amintesc orele de gradinita invatand engleza. Erau asa repetitive. Inclusiv primele ore din scoala primara de limbi straine. Eram tot timpul: “This is a dog”, “This is a frog”, “My name is…”, etc. La orele de franceaza de la inceput la fel. Dar era distractiv, cel putin mie mi se parea. Era noua noastra modalitate de a descifra o chineza care pana atunci n-am stiut-o. Era ca un joc ce starnea curiozitatea. Si parca era mult mai usor sa inveti atunci; se inregistra tot mult mai repede si stiu ca n-o sa uit niciodata baza acelor limbi straine.
Anii au trecut, dar daca cineva iti spune ca esti baba te simti jignita. Doar esti inca tanara – asa gandim noi. Din puntul de vedere al varstei creierului, putem spune ca am imbatranit, deoarece la varsta noastra el invata mai incet, refuza sa primeasca toate informatiile pe care incercam sa i le propulsam. El imbatraneste mult mai repede ca noi si ceea ce faceam cand eram mici copii nu a tinut la infinit. O sa ajungem sa uitam lucruri marunte precum ce am facut un minut in urma, sau sa nu ne amintim nimic peste noapte. Creierul este inca o tara de necucerit.
Se poate spune ca aceste paragrafe au fost un “Carpe diem” al cunoasterii adresat tinerilor si adolescentilor. Din pacate, mi se pare ca sunt printre putinii oameni care gandesc asa. Altfel n-am trai intr-o societate de oameni ignoranti. Totusi, trebuie sa ne antrenam mintea: sa citim si sa ne informam, sa invatam de-a lungul intregii vieti… Trebuie sa hranim creierul cu cultura, pentru ca, in primul rand, intr-o societate de animale civilizate, e nevoie de nesatuli. Si cum nu mai suntem canibali de milioane de ani, cuvantul nesatul adopta alt sens in acest context – nu inseamna a ne manca intre noi, ci a fi nesatului de cunoastere. Poate asa, intr-o buna zi (si nu prea indepartata, daca se poate), vom fi condusi de oameni de la care am putea invata ceva mai mult decat prostie si care chiar ar merita sa fie urmati ca lideri.
1.8.10
Despre viata....
Viata noastra este delimitata de nevoia de a ne gasi un rost. E poate un mod prin care oamenii isi justifica existenta; e poate lumina pe care o cautam tot timpul sau un destin pe care incercam sa-l scriem in acelasi timp in care parcurgem cararea vietii. Obsedati fiind de un timp ce ne cronometreaza toate miscarile, luam decizii in fiecare ora, minut, secunda sau milisecunda ce trece si se pierde probabil in uitare. Unele din acele decizii le uitam, iar altele ne marcheaza restul vietii.
Si viata e ca o sursa de obstacole: uneori poti merge inainte fara sa fi nevoit sa treci peste ele, iar cateodata drumul pare a fi blocat si trebuie sa o iei de la inceput. Iti dai seama ca tot ceea ce cunosti e plin de greseli ce pot fi facute de tine sau de altii. Asa inveti; parca am fi un mecanism programat pentru a ne indrepta spre un obiectiv pe care noi il alegem si il urmarim. Dar pentru a descoperi acel obiectiv, acel rost in viata ce toti il avem, e un drum destul de lung plin de indecizii, frici inutile, deziluzii, inimi lasate pe drum…
Am parcurs o parte din drum, din cararea vietii mele. Am vrut sa fiu arhitecta, dar de fiecare data cand ma imaginam, ma gandeam ca imi va fi imposibil, ca o sa fie un regret din trecut si ca o sa ma gandesc la el doar ca la un subiect tabu. Incercam sa gasesc alte solutii, « plans b », cu care sa ma fi putut simti implinita. Vroiam sa nu simt durerea visului neimplinit. Era ca un refugiu ce-l cautam cand incepe ploaia torentiala, o ascunzatoare in care vrem sa ne refugiem mintindu-ne ca o sa fim fericiti intr-un destin strain.
Dar imposibilul s-a facut de odata posibil, iar visul pare a fi pe cale sa se realizeze. Chiar daca inca sunt obstacole, inca mai am ani de munca, inca incerc sa cred ca n-o sa fie posibil… totul e doar o lupta impotriva normalului in care toti incearca sa te doboare, iar tu esti unica care decide daca vrei sa-ti uiti visul in sertar sau sa continui pana la final. Drumul poate fi lung, dar sper sa merite toate acele piedici puse de timpul egoist.
Si viata e ca o sursa de obstacole: uneori poti merge inainte fara sa fi nevoit sa treci peste ele, iar cateodata drumul pare a fi blocat si trebuie sa o iei de la inceput. Iti dai seama ca tot ceea ce cunosti e plin de greseli ce pot fi facute de tine sau de altii. Asa inveti; parca am fi un mecanism programat pentru a ne indrepta spre un obiectiv pe care noi il alegem si il urmarim. Dar pentru a descoperi acel obiectiv, acel rost in viata ce toti il avem, e un drum destul de lung plin de indecizii, frici inutile, deziluzii, inimi lasate pe drum…
Am parcurs o parte din drum, din cararea vietii mele. Am vrut sa fiu arhitecta, dar de fiecare data cand ma imaginam, ma gandeam ca imi va fi imposibil, ca o sa fie un regret din trecut si ca o sa ma gandesc la el doar ca la un subiect tabu. Incercam sa gasesc alte solutii, « plans b », cu care sa ma fi putut simti implinita. Vroiam sa nu simt durerea visului neimplinit. Era ca un refugiu ce-l cautam cand incepe ploaia torentiala, o ascunzatoare in care vrem sa ne refugiem mintindu-ne ca o sa fim fericiti intr-un destin strain.
Dar imposibilul s-a facut de odata posibil, iar visul pare a fi pe cale sa se realizeze. Chiar daca inca sunt obstacole, inca mai am ani de munca, inca incerc sa cred ca n-o sa fie posibil… totul e doar o lupta impotriva normalului in care toti incearca sa te doboare, iar tu esti unica care decide daca vrei sa-ti uiti visul in sertar sau sa continui pana la final. Drumul poate fi lung, dar sper sa merite toate acele piedici puse de timpul egoist.
Subscribe to:
Posts (Atom)
