amintiri (probabil)

M-am pus sa rascolesc astazi in cutia cu amintiri si am gasit o scrisoare. Era din primele compuneri pe care `boo´ mi le-a aratat. Eu am continuat-o intr-un sens mult mai tragic decat normal. Am citit-o din nou si, sincer, nici nu mi-am imaginat cat de naiva puteam fi la momentul respectiv. Asa-i ca oamenii invata din greseli? Dar oare nu e mai bine sa visezi la nesfarsit? Oamenii se schimba cu timpul… As schimba atatea din partea mea a scrisorii, dar asa-i ca toti suntem un amalgam de defecte si calitati? Acest lucru nimeni nu-l poate schimba asa ca asta e scrisoarea:
*
Ploua si ma uit pe geam. Imi dau seama ca si cerul a pierdut pe cineva drag de plange asa de tare… dar oare cum si-ar da manifesta dorul pentru persoana respectiva? Imi lipsesti… cel putin eu am puterea sa zic asta. Mi-e dor de serile in care noi doi mergeam uitati de lume pe cararile pustii sub clarul de luna…

Luna… ma priveste, ma ocroteste de durerea rece a despartirii. Ea imi aminteste de zilele cu soare in care frunzele ruginite de timp nu imi aduceau lacrimi in ochi, de noaptea in care mi-ai spus prima data “te iubesc”.

Luna a fost martora fericirii mele atunci cand ti-am zarit prima data chipul de inger. Era o seara de noiembrie. Iti amintesti? Vantul spunea o poveste frumoasa desre un print si o printesa. Frunzele dansau intr-un cerc ametitor in jurul meu. Ma plimbam. Durerea imi era singurultovaras pana cand ai aparut tu. Pareai un inger. Ochii tai straluceau in noapte; lumina lor era mai puternica decat lumina lunii. Parul tau negru pica in valuri timide peste uneri-ti firavi. Glasul tau clam mi-a redus bucuria in suflet si in privire.

Privesc luna. Asvrea sa existe cuvinte prin care sa-ti pot multumi pentru zambetul din fiecare dimineata. As vrea sa existe gesturi princare sa-ti pot arata tot ce insemni pentru mine.
***
As vrea ca in aceste momente sa fii alaturi de mine, dar, din pacate, stiu ca lucrul acesta este imposibil. In plus, tu esti atat de departe ca… nu te mai pot vedea, nu-ti mai pot asculta vocea – cat de mult imi poti lipsi uneori – nu te mai pot avea alaturi de mine, nu te mai pot simti, nu te mai pot atinge…

Ce nedreapta e viata uneori! De ce trebuie sa fiu departe de tine ca sa imi dau seama cat de mult tin la tine? De ce? Imi poti raspunde la intrebare? Oare mai tii la mine? Iti mai aduci aminte de tot ce am petrecut impreuna?

NU,cred ca nu… Din pacate timput te-a schimbat mult prea mult… Ai devenit o alta persoana. Est atat de diferit incat mi se pare imposibil sa cred ca esti tu cel care vorbeste cu mine in acest moment. Pana acum, n-am vrut sa cred ca oamenii se pot schimba atat de repede…Sper din tot sufletul ca o sa-ti dai seama ca gresesti in momentul de fata si ca atunci cand ne vom revedea – chiar daca nu cred ca o sa fie pera curand – sa nu imi intorci spatele. Nu cred ca o sa rezist fara sa sar in bratele tale…

Ti-am spus de atatea ori ca imi pare rau, ca am facut-o fara sa ma gandesc la consecinte. Sper doar ca ma vei putea ierta candva…

O sa-mi amintesc mereu de tine, sa stii…